Războiul din Ucraina, văzut de Ilie Pintea, corespondent de război Radio România

Ilie Pintea este corespondentul Radio România în județul Hunedoara. În anul 2007 a făcut cursul de corespondent de război organizat de MAPN, în România. Din 2013 a însoţit de mai multe ori batalioanele româneşti dislocate în Afganistan, iar în anul 2015 a câștigat premiul NATO la concursul de fotografie „Trident Juncture”, cu o fotografie realizată în Afganistan.

În 2018, a primit Emblema de Onoare a Statului Major al Apărării pentru activitatea sa din teatrul de operaţii Afganistan, alături de militarii români.

Ilie Pintea este autorul expozițiilor „Afganistan: Chipuri ale războiului” și „Ucraina: Chipuri ale Războiului”. Expoziția „Afganistan: Chipuri ale războiului” a fost vernisată și la Consulatul General al României la Los Angeles și în Cartierul General al NATO din Bruxelles. De asemenea, este autorul volumului „Afganistan: Chipuri ale războiului”. De un an de zile, Ilie Pintea este trimisul special al Radio România în Ucraina.

Ilie Pintea, corespondent de război Radio România:

„...pentru mine, motivația care mă face să am mereu bagajul făcut este că pot să fiu acolo unde se întâmplă istoria și să povestesc celor de acasă bucățica pe care o văd cu ochii mei. Asta e tot! Și cel mai important lucru pe care l-am învățat din toate incursiunile astea, fie că au fost în Afganistan sau în Ucraina, este cât de esențial e să faci un pas în spate și să fii numai rama în care stă povestea. Nu să fii tu povestea. Cred că modestia profesională este absolut esențială în domeniul ăsta și nu trebuie să te duci la război pentru asta. Întotdeauna o să ai de învățat în meseria asta. Întotdeauna vezi câte unul mai bun ca tine, mai curajos ca tine, dacă vorbim acum de război. Așa că pasul ăsta în spate este esențial ca să lași povestea să fie în centrul atenției. În momentul în care te pui pe tine în centrul atenției și povestea este ceva ce tu ai făcut, cred că lucrurile se schimbă și cei de acasă cred că percep. Poate nu conștient, dar percep lucrurile în felul ăsta. Pe când în momentul în care lași povestea să curgă și tu ești doar în spatele ei, cred că faci ceea ce trebuie de fapt să faci”.

Adelina Tocitu: Te-am prins în România, pentru că de obicei ești plecat, îți place să faci corespondența de război. Ai fost plecat în Afganistan și acum în Ucraina. Aș vrea să vorbim despre corespondentul de război, din ce este făcut unul, despre experiența ta și despre ultimele evenimente care au perturbat pacea în zona noastră. Un război complicat, un război cu implicații politice, militare, economice, sociale, de mediu, un război care ne-a dat viața peste cap și nouă, chiar dacă nu suntem implicați în mod direct. România s-a autosesizat odată cu începerea acestui război și ne-am implicat în ajutorarea celor care au venit din Ucraina spre noi. Societatea civilă a dat un ajutor, unul extrem de important - și vreau să ne spui ce ai văzut tu acolo, ce ai văzut în Ucraina. Când ai plecat prima dată în Ucraina?

Ilie Pintea: Am ajuns în Ucraina pe 1 martie, la o săptămână de când începuse războiul. În total, cred că am stat în țara aceasta vreo două luni și jumătate, cu pauze între deplasări. Radio România Actualități a avut două echipe de corespondenți care se roteau în zona de conflict. Eu am acoperit în special partea de vest și centrală a Ucrainei. Baza mea era Cernăuțiul, de unde am ajuns inclusiv în celălalt capăt al țării, la Cernihiv, la 50 de kilometri de granița cu Federația Rusă. Așadar, am parcurs câteva mii bune de kilometri prin Ucraina și am putut să văd și la pas, și din viteza mașinii, ce înseamnă drama războiului pentru oamenii de acolo și pentru țara aceasta. Ai început vorbind despre ce este corespondentul de război. Înainte de a fi corespondent de război am fost și sunt în continuare corespondent al Radio România Actualități pentru județul Hunedoara. Corespondentul de război face exact ce face un corespondent teritorial, doar că altundeva și în alt mediu. Munca noastră este una foarte versatilă, adică trebuie să acoperim toate programele postului național de radio, inclusiv radiojurnalele, astfel încât ești obișnuit să sari de la una la alta foarte repede. Ești un fel de cameleon în meseria asta, pentru că ba vorbești despre crescătorii de albine, ba despre nu știu ce incendiu dramatic, ba despre o premieră la teatrul de la tine de acasă și trebuie să îți adaptezi de fiecare dată tonul...

Adelina Tocitu: Discursul, atitudinea…

Ilie Pintea: Absolut! Lucrul ăsta este o bună pregătire pentru ce se întâmplă într-un teatru de operații, oricare ar fi el, pentru că la fel trebuie să faci față unor situații neprevăzute, să le gestionezi cum trebuie și să ai discernământul profesional de a alege din subiectele, multitudinea de subiecte din jurul tău, cele care sunt relevante pentru publicul de acasă. Acum e foarte greu și asta e una dintre provocările meseriei atunci când ești acolo, să alegi subiectele bune, pentru că fiecare lucru din jurul tău este inedit, fiecare om pe care îl cunoști are o poveste. Trebuie să îți alegi foarte bine ce arăți celor de acasă și trebuie să fii, într-un fel, ochii celor care nu pot să vadă ce-i acolo, dar și glasul celor de acolo care nu se pot face auziți altfel decât prin intermediul tău. Și asta îți dă o mare responsabilitate, pe care dacă o percepi ca atare, e un prim pas în a face treaba să meargă bine.

Adelina Tocitu: Eu aș vrea să te contrazic puțin. Mă gândeam la mine acum. Eu nu știu dacă aș fi capabilă să merg într-o zonă de război și să nu mă pierd cu firea. Cred că ar trebui să îți învingi teama din start. Nu-ți este frică?

Ilie Pintea: Asta este întrebare care mi se pune cel mai des și pe care o înțeleg cel mai puțin.

Adelina Tocitu: Vezi, eu nu înțeleg cel mai puțin. Adică pentru mine e firesc să pun această întrebare. Vine instinctiv.

Ilie Pintea: Vorbeam mai demult cu un general al Armatei Române, care făcuse niște lucruri deosebite în Afganistan și-n Irak și îmi spunea că în situații limită teama este cea care salvează viața. Acum important e ce faci până ajungi la situațiile alea. Din punctul meu de vedere, teama trebuie gestionată înainte de a pleca de acasă. Adică trebuie să știi foarte clar cât ești dispus să riști. Trebuie să știi foarte clar ce riscuri îți asumi, atât pentru tine, cât și pentru echipa din care faci parte, dacă ai norocul să ai o echipă lângă tine, și trebuie să știi foarte bine unde să te oprești. Nu este nicio rușine să te oprești, să faci un pas înapoi în momentul în care lucrurile devin periculoase. Repet, înainte de a pleca de acasă trebuie să-ți pui problemele astea, pentru că odată ajuns acolo, lucrurile se schimbă de la o oră la alta și trebuie să le poți gestiona exact așa cum se întâmplă. Trebuie să fii cu mintea acolo. Asta este vital, nu doar pentru a-ți face bine meseria, ci pentru propria supraviețuire. De exemplu, în Afganistan eram jurnalist atașat unui batalion, adică tot ce însemna logistica prezenței mele acolo era identică cu a militarilor. Mâncam împreună cu ei, dormeam în aceleași locuințe, dacă pot să le spun așa, îmi adaptam programul la al lor, astfel încât să pot să reflect ceea ce făceau ei, să-mi fac și eu treaba pe lângă ei. În Ucraina, toate deciziile, de la unde te cazezi până la pe ce rută pleci spre un anumit loc, le iei de unul singur. Nu face nimeni lucrul ăsta pentru tine. În Afganistan, în momentul în care plecam într-o patrulă, cei de la armată stabileau unde mergem, pe ce traseu, pe unde ne întoarcem, cât stăm, cu cine ne întâlnim și așa mai departe. Toate lucrurile astea nu făceau parte din responsabilitățile mele. Pe când în Ucraina, fiecare amănunt al unei astfel de deplasări, oricât de scurte ar fi în teritoriul unei țări aflate în război, îți pune niște probleme pe care trebuie să le rezolvi de unul singur și pe lângă toate astea pe care trebuie să le gestionezi ca să-ți faci treaba, intervin și cerințele editoriale, pentru că avem de făcut niște lucruri acolo, trebuie să răspundem unor așteptări, trebuie să ne încadrăm în niște termene limită, toate astea în timp ce ne planificăm deplasările și următoarele etape ale șederii acolo. Deci, lucrurile sunt complexe, dar asta face parte din frumusețea meseriei și din privilegiul de a fi corespondent de război.

Adelina Tocitu: Ai menționat cuvântul pregătire și aș vrea să vorbim despre pregătire din două puncte de vedere, din două unghiuri. Odată pregătirea ta până să ajungi acolo, pentru că atât tu cât și colegii tăi ați făcut cursuri de corespondent de război și în al doilea rând, al doilea punct de vedere, ar fi pregătirea ta acolo. Hai să vorbim mai întâi despre pregătirea pe care o faci pentru a fi corespondent război și mai apoi despre cum te pregătești tu la fața locului.

Ilie Pintea: Cred că în 2007 am făcut cursul de corespondenți de război organizat de Ministerul Apărării din România. Fără cursul ăsta nu puteai ajunge în Afganistan. Eu mi-am dorit enorm să fiu acolo și am făcut acest curs, în primul rând, pentru a putea fi luat în calcul pentru următoare deplasare în Afganistan. Însă cursul ăsta este unul mult mai complex și care-ți este de folos și dacă n-ajungi vreodată într-un teatru de operații, pentru că te învață cum să reacționezi în niște situații tensionate, cum să îți gestionezi frica, cum să-ți faci meseria în timp ce în jurul tău trag armele, de exemplu, pentru că ei au exagerat un pic cu toate astea, tocmai ca să ne facă o imagine asupra ce se întâmplă în realitate într-o astfel de zonă. Și în momentul în care am ajuns în Afganistan, de cinci ori, am putut să văd cât de utile mi-au fost toate lecțiile pe care le-am învățat acolo, poate una dintre cele mai importante fiind aceea a disciplinei, pentru că e foarte important să respecți regulile. De regulile astea nu depinde numai siguranța ta, ci și a celor din jur. De exemplu, în Afganistan, una dintre regulile pe care o țin minte și acuma și pe care mi-a spus-o un foarte bun prieten, un maior de la „Scorpionii Galbeni”, era să nu calci decât acolo unde sunt urme. Și asta e și o chestie filozofică, așa un pic, dacă stai să te gândești, să mergi pe urmele cuiva...

Adelina Tocitu: Să-i calci pe urme…

Ilie Pintea: Și am ținut minte lucrul ăsta și mi-a fost de folos în Ucraina, unde am ajuns în teritorii împânzite de mine și acolo chiar era important unde pui piciorul. Și mi-am adus aminte de regula asta și de faptul că e important să-ți iei precauții, chiar dacă probabilitatea este una infimă să se întâmple ceva. Ești dator să ții aceste precauții pentru că te-ai dus după știri, nu să devii o știre.

Adelina Tocitu: Și cea cel de-al doilea punct de vedere, pregătirea pe care o faci acolo. Ne confruntăm cu o dimensiune a zvonului, cu fake news-ul. E foarte greu în ziua de astăzi să verifici o știre. Cele trei surse deja cred că nu mai există. Avem nevoie de mult mai multe surse astfel încât să verificăm o informație.

Ilie Pintea: Asta s-ar putea să fie problema. În facultate am învățat despre un fenomen pe care nu-l credeam posibil - suprainformarea. Și așa erau niște scenarii teoretice referitoare la faptul că primești atât de multă informație încât nu o mai discerni. Uită-te la ce se întâmplă în ziua de azi, citim titlurile și gata, credem că știm despre ce e vorba și adoptăm niște puncte de vedere fără să le citim de la un cap la altul măcar. Ăsta este un lucru extrem de periculos și cu care m-am confruntat din prima zi acolo, pentru că vreo săptămână după ce am ajuns prima dată în Ucraina nu făceam decât să demontez fake news-uri. Adică cei de acasă îmi spuneau mie, care eram acolo, ce se întâmplă în Ucraina. Și e o chestie foarte ciudată.

Adelina Tocitu: Care este știrea pe care ai demontat-o? Sau fake-news-ul pe care le-ai demontat?

Ilie Pintea: Chestiile legate de bancomate. „Băi, vezi că în Ucraina nu merg bancomatele. I-ați bani la tine”. Nu era adevărat. Adică peste tot puteai să plătești cu cardul, puteai să scoți bani din bancomat și așa mai departe. Păi erau niște cozi la bancomate mai mici decât alea de la noi din România, când se dau pensiile, de exemplu. Adică nu era nimic. Ne ziceau: „Nu merg hărțile de la Google, Google maps-ul, pentru că le-au stricat rușii sau ucrainenii ca să nu vină rușii”. Eu cu alea mă orientam zi de zi. Și erau foarte multe exemple de felul ăsta, dar pe care cei de acasă mi le spuneau cu multă convingere, chiar dacă eu eram acolo și știam că nu e așa. „Nu-i bine ce știi tu. Eu sunt aici și văd că merge”. În sfârșit! Asta făcea parte și cred că face parte și acum din munca noastră acolo și numai faptul că ești acolo la fața locului și că transmiți ceea ce vezi tu deja este o notă de credibilitate pe care oricine cred că o ia în considerare. Adică în momentul în care te informezi de la Radio România și ai surse direct în teren care îți povestesc ce-i acolo, cred că e altfel decât atunci când cineva dintr-un studio drăguț ca ăsta îți povestește ce se întâmplă în Ucraina, citând niște surse oricât de verificate și credibile ar fi ele. Cred că ăsta este marele plus al corporației noastre, faptul că am putut fi prezenți la fața locului în astfel de vremuri.

Adelina Tocitu: Presa de acolo, ai putut să o urmărești? Cum reflectau ziariștii din Ucraina acest război?

Ilie Pintea: Imediat după începerea războiului și decretarea stării de urgență, una dintre primele măsuri luate a fost aceea de unificare a canalelor media într-unul singur. Practic, toate radiourile transmiteau același flux de informații, toate televiziunile la fel. Lucrul ăsta a fost considerat o necesitate de către autorități pentru a informa corect populația despre ce se întâmplă. Însă, pe măsură ce trecea timpul, a devenit clar că e o problemă de libertate a expresiei, a presei. Pentru că sub pretextul acesta al unei corecte și eficiente informări a populației, nu s-a făcut decât să se propage un unic punct de vedere, cel al oficialităților. Lucrurile s-au complicat și mai mult când a venit vorba de presa în limba minorităților și, m-a interesat în mod direct acest lucru, pentru că vorbim de presa în limba română, a etnicilor români din regiunea Cernăuți în principal, pentru că acolo sunt cei mai mulți. Vasile Bâcu conduce de 30 de ani un săptămânal care se numește „Gazeta de Herța” și de la el am putut să aflu în amănunt cum a fost afectată libertatea presei de către măsurile luate de stat. De exemplu, una dintre măsurile luate chiar mai înainte de începerea războiului viza faptul că toate publicațiile în alte limbi decât în ucraineană trebuie dublate de o versiune în limba ucraineană, excepție făcând limbile de circulație europeană. Românii au avut norocul că n-au trebuit să-și sub-titreze ziarul în ucraineană și au rămas cu publicațiile în limba română. Când am plecat de acolo în iulie se punea aceeași problemă, inclusiv legată de site-uri și asta i-a revoltat foarte mult pe cei care au, de exemplu, organizații non-guvernamentale românești și care nu știau unde să se încadreze. Acuma trebuie să-și facă pagini și în ucraineană, trebuie să își dubleze practic conținutul în această limbă? Ce se întâmplă? Măsurile astea păreau greu de înțeles dacă nu știai contextul. Și aici subliniez din nou importanța contextului. Toate măsurile astea legate de minorități, care i-au afectat și pe români, au fost de fapt luate pentru a descuraja oarecum minoritatea rusă din zonele în care aceasta era majoritară aproape.

Ne referim la Donbas, inclusiv Mariupolul avea populație majoritară de etnici ruși, pentru că existaseră nenumărate fricțiuni între minoritățile astea și unul dintre programele guvernamentale cu care a câștigat Poroșenko alegerile, unul dintre foștii președinți, a fost legat de sublinierea acestor aspecte de identitate națională, limba, cultura ucrainene. Nu știu dacă putem numi asta naționalism. Nu cred că s-a mers până într-acolo, dar asta cu limba a fost considerată ceva peste care nu se trece, domnule, toți trebuie să învățăm ucraineană, să citim în ucraineană și așa mai departe. Învățământul a avut mult de suferit din punctul ăsta de vedere și românii, din nou, au fost victime colaterale. Acolo, învățământul în limba minorităților, chiar și acum, după începerea războiului și după ce România s-a dovedit a fi un partener de-a dreptul strategic pentru Ucraina, lucrurile nu s-au schimbat în bine, din păcate. Dimpotrivă începutul ăsta de an școlar a fost unul destul de tensionat pentru școlile românești din Ucraina, din cauza faptului că s-a redus și mai mult numărul orelor de predare în limba română.

În ceea ce privește presa, unificarea aceasta a tuturor vocilor într-una singură mi s-a părut din start un pericol la adresa libertății presei. Și asta-mi spuneau inclusiv colegi cu care am vorbit acolo, colegi ucraineni, ziariști ucraineni care nu erau nici ei foarte fericiți de lucrul ăsta. Ucraina e o țară foarte mare, are foarte mulți jurnaliști, multe instituții de presă, și cred că era important să fie lăsat fiecare să-și facă treaba, evident, subsumându-se unor reguli generale pe care noi trebuie să le respectăm, în primul rând. Atunci când am primit acele acreditări de la Ministerul Apărării, aveam câteva pagini de reguli foarte clare, care sunt de bun-simț în timp de război oriunde pe lumea asta, adică nu arăți obiective militare, nu divulgi identitatea militarilor și așa mai departe.

E vorba de chestiuni care țin de operațiunile militare în curs și care evident că nu pot fi prezentate în timp ce se întâmplă, nu poți să vulnerabilizezi militarii pentru că vrei tu să faci o relatare în direct, în timp ce ei se îndreaptă spre mai știu eu ce țintă. Aceste reguli puteau fi respectate, cred, de toată lumea, lăsând liberă presa, neunind aceste canale și în plus, există câteva publicații importante, care au versiuni în limba engleză extrem de bine puse la punct, extrem de documentate și foarte la zi, astfel încât pot fi o sursă bună de informare. De exemplu, pentru mine atunci când mă duc acolo și citesc câteva dintre cotidienele naționale care au variantă în limba engleză pot să am măcar câteva direcții principale despre ce se întâmplă. Și mai e ceva extrem de important și despre care cred că o să se scrie manuale după războiul ăsta. E felul în care a organizat comunicarea publică din prima zi.

Există centre media în principalele orașe ale Ucrainei. Am fost la cel din Liov și la cel din Kiev unde tu, ca jurnalist, te acreditezi și primești în timp real tot suportul de care ai putea avea nevoie: n-ai fixer îți găsesc ei, vrei să intri în contact cu autoritățile centrale îți facilitează ei lucrul acesta, organizează conferințe de presă periodice, îți oferă inclusiv suport tehnic, în cazul în care nu îl ai ca să pot să-ți faci treaba. E ceva ce nu am mai văzut până acum și care a fost de un nesperat folos pentru noi toți, deși și aici trebuia să fi foarte atent la subiectele pe care ți le puneau ei pe tavă și care, în cele mai multe cazuri, serveau propagandei oficiale, pentru că au înțeles, poate chiar dinainte de a începe acest război, cât de importantă e luptă dusă în planul ăsta al informațiilor. Adică un război, cred că se poate pierde sau câștiga pe frontul ăsta al informațiilor și au fost extrem de bine pregătiți. Centrele acestea sunt coordonate de Agenția Națională de Presă a Ucrainei, omologul Agerpres-ului de la noi, dar sunt atât de bine organizate, încât e foarte greu să fie vreun subiect pe care ei să nu te poată ajuta. Eu, de exemplu, le-am cerut sprijin pentru a documenta subiecte legate de spitalele care ofereau asistență refugiaților, de apărarea civilă a Kievului. Și mi-au spus: „uite, chestiile asta le poți face, astea nu le poți face”. Măcar știu o treabă... Adică nu te pui în situații periculoase, pentru că riscam să mă duc să filmez în metrou din Kiev și să mă aresteze poliția.

Adelina Tocitu: Și totuși am văzut imagini de acolo…

Ilie Pintea: Sigur că da, pentru că nu sunt nici ei chiar atât de rigizi în momentul în care au interesul să prezinte anumite lucruri. Trebuie să te gândești la faptul că tot ceea ce poți tu să faci acolo nu este pentru că ești un foarte bun organizator de producție, ci pentru că ei vor să faci lucrul ăsta. În momentul în care înțelegi convenția asta te poți feri de anumite capcane, pentru că pot să aducă pe tavă subiecte care să servească un punct de vedere, dar care să te scoată pe tine din zona de neutralitate, care este esențial de păstrat. Chiar dacă subconștient ești tentat să te poziționezi de partea victimei, cred că toți facem asta indiferent că e vorba de o bătaie în cartier sau de un război, ții cu ăla care e victima. Asta trebuie să fie o chestie foarte personală, nu poate să se reflecte în munca ta. Și atunci riști să îți pierzi această neutralitate, în momentul în care cazi în capcana aceasta, dacă vrei să prezinți niște subiecte altfel foarte ok, foarte apetisante din punct de vedere jurnalistic, însă care servesc un punct de vedere.

Dacă ești atent la lucrurile astea poți să-ți faci treaba, poți să abordezi subiectul ăla din perspectiva corectă, neutră, astfel încât concluziile să le tragă cei de acasă, nu să vii tu și să prezinți copy-paste un punct de vedere fabricat al oricărei autorități. Și asta cred că e ceea ce trebuie să avem în vedere și în munca noastră de zi cu zi, nu doar atunci când suntem într-o astfel de zonă. Pentru că au loc o mulțime de conferințe de presă, evenimente, comunicate pe care ești tentat să le iei așa cum sunt, să nu le mai filtrezi, să nu le mai pui în context. Și nu faci decât să fii un purtător de cuvânt involuntar al unei părți sau a alteia, când treaba ta este, de fapt, alta.

Adelina Tocitu: Și atunci te întreb pe tine, cu ochii tăi …. ce se întâmplă în Ucraina, ce ți-a rămas în cap și poți să ne împărtășești, pentru că o să vorbim și despre imaginile pe care tu le iei de acolo și le transmitem pe canalele noastre multimedia. Dar ce-ai văzut exact acolo? Nouă ne-au rămas în cap imaginile de la televizor. Noi, practic, am asistat la un război în direct, cel puțin în prima lună de zile. Ne-au rămas în cap sutele, miile, zecile mii de mii de refugiați care au trecut granița spre România și pe care România i-a ajutat prin diversele forțe pe care le-a avut. Unii dintre ei sunt și acum în România, probabil așteaptă să se întoarcă în Ucraina. Ce au văzut ochii tăi?

Ilie Pintea. Oameni. Asta a fost cel mai important pentru mine de când am plecat de acasă știam că mă duc acolo nu doar pentru actualitatea fiecărei zile, nu doar pentru a spune câți au mai murit de o parte sau de alta sau unde a ajuns ofensiva rusă, ci m-am dus după povești. Și poveștile înseamnă oameni. Și cred că asta e cea mai frumoasă parte a meseriei noastre, faptul că poți să găsești oameni fabuloși și poți să le spui povestea. Oamenii pe care i-am întâlnit acolo, de la primul până la ultimul, au fost providențiali. Prima dată în Ucraina m-am rugat lui Dumnezeu să-mi pună în cale oameni care să mă ajute. N-ai idee cât de bine a funcționat chestia asta! La restaurant, unde nu știam să le zic ce vreau să mănânc, apărea cineva care știa românește și le explica ălora ce să-mi pună în farfurie. Am întâlnit oameni pe care dacă stăteam un an de zile acolo, nu cred că puteam să-i cunosc. De la doi membri ai Academiei Române, din păcate, unul dintre ei s-a stins de curând, până la personaje fabuloase, cum ar fi o femeie dintr-un sat de lângă Cernăuți, care conducea singurul teatru popular din Ucraina care mai era și românesc.

Adică eu nu credeam că pot să mai existe în secolul XXI o asemenea instituție. Oameni, care după ce se duc cu tractorul pe câmp, vin, fac repetiții și pun în scenă piese de teatru. Credeam că așa ceva nu se mai întâmplă pe lumea asta. E, uite, i-am găsit pe românii ăștia. Am găsit poveștile sfâșietor de triste ale refugiaților care veneau din toată Ucraina spre granița de vest, spre Cernăuți, ca să treacă în țara noastră. Oameni care atunci când auzeau că sunt român, mulțumeau. Și a fost o senzație extrem de bizară și de stânjenitoare să văd oameni care-mi spuneau: „Mulțumim, România!”, eu fiind român și te simți cumva responsabil față de oamenii ăștia, când vezi cât de mult se bazează și cât de mult sunt recunoscători pentru ajutorul României. Am văzut un câine plângând. Eu n-am crezut în viața mea că e posibil așa ceva, să vezi un câine care plânge într-un adăpost improvizat în școala duminicală a unei biserici din Storojineț, unde părintele Vasile în jumătate de oră a strâns saltele din sat, ce s-a putut și fiecare sală de clasă a transformat-o într-un adăpost, pentru că veneau zeci mii de oameni.

Gândește-te că Cenăuțiul are vreo 250.000 de locuitori. Veniseră 100.000 de refugiați, doar înregistrați oficial acolo. Se dormea în săli de clasă, peste tot unde se putea. Și părintele Vasile și-a pus la dispoziție școala duminicală pentru refugiați. Am găsit o familie din Kiev care venise cu trei copii mici, o pisică și un câine, așteptau să treacă granița în România. Soțul nu, pentru că bărbații nu aveau voie să părăsească țara, el se întorcea la Kiev ca să se înroleze și să lupte pentru țara lui. Și îmi spunea omul ăsta că dacă îi știe pe ai lui în siguranță, nu mai contează ce se întâmplă, el merge să lupte pentru că știe că și-a pus familia în adăpost în România. Și cățelul ăsta plângea săracul de mama focului și am și fotografiat asta. A fost ceva greu de crezut că atâta tristețe poate fi împărtășită chiar și de un animal.

A mai fost acolo o imagine foarte faină în sala în care stăteau copiii. Era o pictură pe tot peretele cu „Cina cea de Taină” și erau tot atâția copii câți ucenici erau în tabloul ăla și am stat cu ei în timp ce desenau ceva. Era o doamnă psiholog acolo, pentru că o să-ți vorbesc și despre asta, asistența psihologică a fost fundamentală acolo, și îi pusese să deseneze ceva și absolut toți au desenat casele din care tocmai plecaseră și apoi au luat cina sub tabloul ăla, „Cine cea de taină”, și asta este o imagine oarecum poetică a războiului, dar nu mai puțin tragică. Dramatică.

Altă poveste sfâșietor de tristă este cea a polițistului din Borodianca, o localitate despre care toți am auzit după război, care mai era în viață doar pentru că era de serviciu în momentul în care rușii au bombardat satul. Casa lui a fost prima care a fost bombardată din sat. O bombă de 500 de kilograme a căzut pe casa lui și a murit întreaga lui familie, soția, o fetiță de un an și o lună, părinții, frații, până și câinii. Și am făcut interviul cu el exact pe ruinele casei distruse de bombardament, din care mai rămăsese în picioare ușa de la garaj și mașina. În mod surprinzător, doar astea mai rămăseseră în picioare, până și pomii fuseseră smulși din rădăcini. Și îmi povestea băiatul ăsta cu o detașare, pe care cred că doar șocul psihologic al unui astfel de pierderi ți-o poate da, unde i-a găsit pe fiecare, cât a durat până a putut să-i înmormânteze. Pentru că n-a fost chiar așa de simplu. Gândește-te că toate astea se întâmplau într-o localitate aflată sub ocupație, în care se trăgea și așa mai departe. E, asta a fost povestea dramatică. Dar am găsit și o poveste care mi-a redat speranța în umanitate. La povestea asta am ajuns absolut din întâmplare, în momentul în care mă întorceam de la Cernihiv, ăsta fiind la 150 de kilometri de Kiev, în linie dreaptă spre granița cu Federația Rusă și un avanpost esențial al apărării capitalei, drept pentru care a fost tocat de ruși vreo lună jumate. Dacă ar fi căzut orașul ăsta, aveau acces direct spre Kiev rușii. S-a întâmplat să poată să treacă la un moment dat, dar au fost respinși. Lângă orașul ăsta, în care documentasem o zi întreagă povești care mai de care, inclusiv faptul că în cimitir s-au dus lupte și rușii au tras într-un monument al militarilor uciși în Donbas, mă întorceam spre Kiev și fixerul cu care eram tot dădea telefoane pe la tot felul de oameni din zonă ca să încercăm să mai stoarcem un subiect, pentru că timpul era extrem de limitat și voiam să fac cât mai multe. Și-am găsit într-un sat, acolo, la Lucașivka, aproape de drumul pe care mergeam noi, o doamnă care a zis că ne primește și vorbește cu noi și ne spune cum a organizat în sat acolo lucrurile după ce rușii au fost alungați de acolo. Rușii au stat acolo o lună și o săptămână.

Ne-am dus în satul ăla, ne-a primit doamna foarte bărbătoasă, ne-a făcut un mic tur al satului și ne-a arătat biserica bombardată pentru că în ea s-au ascuns rușii, taxiul în care s-a tras cu tancul pentru că venise să ia pe cineva din sat, a venit nevasta omului după două săptămâni să îngroape ce a mai rămas din el, când s-au mai potolit lucrurile, școala din sat devastată și așa mai departe. La ea acasă se instalaseră 16 ruși care s-au semnat pe mobilă, i-au mâncat tot ce au găsit pe acolo și care atunci când au fost alungați i-au umplut fântâna de detergent ca să nu o mai poate folosi. Tot felul de povești din astea, care, îți pun drept, deja deveniseră banale. Adică după tot ce documentasem acolo zile întregi, după toate ororile pe care le văzusem încă unul în plus chiar nu mă mai impresiona.

Făceam fotografii așa, din reflex, vorbeam de politețe, dacă tot ne-a primit doamna și nu mi se părea ceva spectaculos, deși asta e cel mai urât cuvânt când vorbești despre lucruri de genul ăsta, că nu după spectacol mă dusesem acolo. Din vorbă în vorbă ne-a spus că și la vecini, în beciul casei se adăpostiseră 30 și ceva de oameni. „Bă, dar, unde au încăput atâția?” Zice: „Nu numai că au încăput, dar a și născut o femeie acolo”. Cum să nască o femeie în adăpost cu atâția oameni?!

Ne-am dus să vedem adăpostul respectiv și să ni se confirme acea naștere care mi se părea miraculoasă. Și povestea deja a început să devină una de Hollywood. Pentru că nu doar că se născuse acolo o fetiță pe care mama sa a botezat-o „Victoria” și fusese asistată la naștere de sanitarul rușilor care ocupaseră satul, pentru că dispensarul din sat fusese pus la pământ. Săraca femeie, cu care am vorbit ulterior, își dusese toate lucrurile pe care și le pregătise pentru naștere în casa unei vecine de frică să nu fie bombardată casa ei. Casa vecinei a fost bombardată și a rămas fără nimic. Și se temeau să nu se întâmple ceva rău, mai ales că năștea într-un beci cu 30 și ceva de oameni pe lângă ea. Am coborât în beciul ăla, l-am și filmat. Toate polițele pe care orice gospodină ar așeza murături, deveniseră priciuri pe care au dormit oamenii o lună de zile. Și acolo s-a născut fetița asta, asistată de un rus. Povestea asta mi-a redat oarecum speranța în umanitate, pentru că părea așa un armistițiu, fie și de câteva minute, ore, în toată tragedia aia și Victoria e bine mersi. Mi-a trimis fotografii cu ea și am scris atunci un reportaj în care am zis că Victoria Ucrainei există. Eu am văzut unde s-a născut.

Adelina Tocitu: Povesteai puțin mai devreme despre „fixeri”. Aș vrea să le explicăm celor care ne urmăresc, celor care vor citi acest interviu. „Fixerii” sunt acele persoane de legătură pe care voi le aveți în Ucraina și care pe voi vă ajută să vă întâlniți cu sursele voastre, să realizați acele interviuri. Asta ar fi explicația pentru un „fixer”.

Ilie Pintea: Oriunde te duci ai nevoie de un fixer. Uite și tu, dacă vii aici și nu cunoști pe nimeni, mă suni pe mine, spui de ce ai nevoie…

Adelina Tocitu: Tu ești fixerul meu….

Ilie Pintea: Imaginează-ți cât de important e când ești într-o țară aflată în război, când nu știi cum să-ți organizezi partea asta de logistică, unde să stai și ai nevoie de cineva care să te ajute cu toate lucrurile astea, nu doar cu traduceri, nu doar cu facilitarea accesului la anumite instituții. De fixeri nu scrie niciun manual, dar cred că ar trebui să le dedicăm un manual întreg, pentru că sunt esențiali.

Adelina Tocitu: Poate vă ocupați voi.

Ilie Pintea: Da, sunt esențiali în munca oricărui corespondent de război și lucrurile au fost foarte bine organizate din punctul ăsta de vedere. Adică fac parte din niște grupuri de jurnaliști organizate pe Telegram, unde fixerii își oferă serviciile și spun cu cine au mai lucrat, au niște recomandări, ce limbi vorbesc, ce dotări au. Pentru că poate tu n-ai mașina sau poate nu vrei să mergi cu mașina ta.

Adelina Tocitu: Și nu știi limba, nu te înțelegi….

Ilie Pintea: Nu mai zic că nu știi limba. Engleza este relativ puțin vorbită, adică nu prea ai norocul să dai de oameni care să știe bine engleză. Un singur interviu în limba engleză am putut face și mi s-a părut foarte fain, că n-a trebuit să mai pierd timp pe urmă cu traducerea din ucraineană. Mai ales când ești în viteză, așa se pierde foarte mult timp. Acuratețea acestei traduceri este esențială și să știi că am verificat lucrul ăsta, nu mi-am permis să am încredere din prima în fixerul meu. Domnu̕ Nicu vă salut pe calea asta! Nicu se numește omul meu de legătură. Și gândește-te că faci interviu cu guvernatorul militar al unei regiuni și un cuvânt tradus altfel poate să schimbe sensul unei declarații. Și atunci e o mare responsabilitate să te asiguri că ce zice omul ăla chiar așa e. După ce am văzut că lucrurile sunt în regulă, din punctul ăsta de vedere, am fost mai liniștit. Dar instituția asta a fixerului este ceva ce nu poate să lipsească din arsenalul oricărui corespondent de război, pentru că este omul care te ajută cu toate problemele de care ai nevoie. Domnul Nicu, de exemplu, în momentul în care am plecat ..

Adelina Tocitu: Domnul Nicu este român?

Ilie Pintea: Domnul Nicu este român, etnic român. Lucrează la Universitatea din Cernăuți, care e fabuloasă. Îți recomand să o vizitezi după ce se termină războiul. Este în patrimoniul UNESCO. Și domnul Nicu mi-a fost recomandat cu căldură și m-am convins din primele minute că este omul de care aveam nevoie, nu doar pentru că m-a ajutat cu foarte multe lucruri, ci și pentru că nu s-a temut niciodată. Adică și-a asumat aceleași lucruri ca mine, fără să pună la îndoială măcar o clipă ceea ce facem. A venit cu mine la Harkov, în momentul în care acolo încă aveau loc lupte. Casa în care am dormit la Harkov și pe care el a găsit-o se afla într-o zonă din care auzeam tirurile artileriei, care aveau loc la 20 de kilometri de noi. Omul ăsta a venit cu mine acolo, deși nu era obligația lui, putea să stea deoparte, putea să îmi spun ok, eu mă opresc la Kiev, treaba ta ce faci mai departe … Dar, a venit cu mine și, la un moment dat, era chiar colegul meu de redacție, așa mă sfătuiam cu el.

Deja înțelegea cam ce vrea eu să fac și sugera el ce surse ar trebui să abordăm. Așa că am avut un noroc fabulos cu omul ăsta. Nu m-am bucurat degeaba când am plecat în Ucraina și cu toți oamenii pe care i-am întâlnit... Un alt om providențial pentru mine a fost Vasile Bârcu, de care îți povesteam în primul meu contact la Cernăuți. Înainte să plec acolo, am sunat vreo 20 de oameni de acolo, ale căror numere le făcuserăm rost. Ba nu răspundeau, ba îmi spuneau să stau acasă, că e prea periculos să mă duc acolo. Vasile a fost singurul care mi-a zis: „Dacă vrei să vii, vino! Păi și unde să ...? Hai, că găsim noi…” Și cu Vasile e o poveste foarte faină. Ți-am zis că am ajuns pe 1 martie prima dată acolo. Eu, știind că mă duc într-o țară unde vedeam la televizor, nu sunt de-alea, nu sunt de-alea, am întrebat: „Vasile, ce să-ți aduc? Poate ai nevoie de medicamente, de conserve, de nu știu ce…”. Și zice: „Băi, nu îmi trebuie din astea. Dar, dacă vii, adu-mi niște mărțișoare”. „Ce să-ți aduc?” „Mărțișoare”. „Ești nebun? Da, e război!” „Fie război, nu pot să mă duc la nevasta-mea fără mățișor pe 1 martie”.

E, asta a fost primul nostru dialog la distanță. Și i-am dus o plasă de mărțișoare și m-am bucurat că am putut să fac lucrul ăsta pentru el și am și povestit pe urmă la radio că, oricât ar fi el de război, primăvara vine și în Ucraina. Și Vasile a fost pe urmă cu adevărat colegul meu acolo. Adică eu spuneam ce vreau să fac și el îmi spunea cu cine trebuie să ne întâlnim. Mă ducea cu mașina lui, mi-a facilitat foarte multe contacte și chiar ar fi vrut să vină cu mine în zonele alea în care am fost, dar, din păcate, avusese COVID cu ceva vreme în urmă și rămăsese cu niște probleme de sănătate care nu i-au permis să mă însoțească. Am apreciat și apreciez și acum prietenia lui, pentru că este mai mult decât colegialitate și felul în care, cum să zic eu, s-a pus de ajutor, s-a făcut de ajutor.

Îmi spunea că Radio România este pentru românii din regiunea Cernăuți, vreo 500.000 sunt acolo, principala sursă de informare și că ne ascultă. Și m-am bucurat așa de mult că am putut să spun și eu celor de acasă poveștile celor pe care-i găseam acolo. Pe mulți dintre ei mi i-a prezentat Vasile și a fost realmente o onoare să dau de oameni, unul și unul, și de povești grozave pe care am putut să le spun celor de acasă, cum ar fi cea unui profesor universitar de 80 și ceva de ani care prinsese Al Doilea Război Mondial, fusese deportat împreună cu familia lui și acum se afla în mijlocul unui alt război și care mi-a vorbit excepțional despre felul în care un om trecut prin atâtea încercări vede ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Chiar mi-ar plăcea să-l reîntâlnesc cu prima ocazie când mă întorc acolo, să-l întreb dacă și-a mai schimbat opinia vede altfel lucrurile.

Adelina Tocitu: Apropo de corespondențe, voi sunteți vocea cu ajutorul căreia noi vedem, dar avem și imagine foarte multă, pentru că radioul depinde foarte mult de imagine, în secolul în care tehnologia s-a dezvoltat foarte mult. Eu știu că tu ai și această abilitate.

Ilie Pintea: O pasiune…

Adelina Tocitu: Și multe dintre imaginile pe care le-am văzut de acolo, filmele pe care le-ai făcut acolo, au ajuns și pe canalele multimedia Radio România. Avem nevoie de aceste imagini care însoțesc vocea. Ce aparatură folosești și cum reușești să îmbini toate aceste elemente, astfel încât ceea ce vedem noi acolo să fie, bineînțeles, realitatea văzută prin ochii tăi?

Ilie Pintea: Lucrurile au început prin 2007 când împreună cu Mario …

Adelina Tocitu: Cu Mario Balint, corespondent de război Radio România.

Ilie Pintea: Suntem foarte buni prieteni și lucrăm foarte bine împreună și împreună cu el și cu Cristina Moise, corespondentul Radio România Actualități în Buzău, am pus la cale proiectul „Reporter Special”, care, pe vremea aia, era destul de revoluționar, în sensul că dădeam imagini la radio și creaserăm un site pe care puneam poveștile pe care le documentam pentru radio și vizual. Așa s-a născut conceptul „Vezi ce asculți” care însemna că, într-adevăr, le arătăm celor de acasă ceea ce ascultă. N-a avut viață lungă proiectul ăsta, dar a pus bazele exprimării multimedia la radio. Așa se face că atunci când am ajuns în Afganistan era clar că mă duc și după imagini. Și bine am făcut, pentru că așa am putut să mă întorc acasă cu câteva mii de fotografii și câteva zeci de ore de filmări, din care au ieșit mai multe documentare video.

Adelina Tocitu: O expoziție...

Ilie Pintea: Expoziții, chiar și o carte până la urmă.

Adelina Tocitu: Vorbim și despre asta…

Ilie Pintea: Am trimis câteva documentare, inclusiv la niște festivaluri internaționale de film și toți erau mirați că mă înscriam ca fiind de la radio. „Adică radio și imagini? Da, vedeți voi!”. Și mi s-a părut un demers esențial și mi se pare în continuare. Pentru că trăim în epoca tehnologiei, în care oricine are un telefon poate să arate ce se întâmplă în jurul lui. Ai văzut și în războiul ăsta cât de multe surse de felul acesta au existat. Telegramul, care e foarte folosit în partea aia de lume, abundă de imagini de război. Ce puteam să fac era să adaug în nota profesionistă la demersul ăsta vizual. Adică nu doar să facem niște live-uri cu telefonul, ci ne facem meseria. Adică suntem jurnaliști, nu suntem niște simpli observatori a ceea ce se întâmplă. Și așa am creat, pe lângă ceea ce transmiteam la radio, niște produse multimedia, fie complementare a ceea ce difuza radioul, fie de sine stătătoare, pentru că au existat povești care au fost difuzate doar în formula asta. Cât despre aparatură, experiența m-a învățat că mai puțin e mai bine.

Adelina Tocitu: Asta vorbeam și cu colegul nostru, cu Mario Balint. Experiența lui în calitate de corespondent război este un pic mai lungă și, la un moment dat, îi spuneam că el chiar a surprins această dezvoltare a tehnologiei.

Ilie Pintea: El făcea poze pe film, gândește-te...

Adelina Tocitu: Îmi povestea, la un moment dat, despre un telefon greu, de dimensiunea unei cărămizi și îi spuneam că am ajuns să avem camere de filmat de dimensiuni mici, care asigură o calitate foarte bună a imaginii și cu ajutorul cărora reușim să ne deplasăm și în zone de război și să aducem acasă imaginile pe care le surprindem acolo. E practic o revoluție în sensul bun a tehnologiei.

Ilie Pintea: Fără doar și poate. Și trebuie să o folosim cu responsabilitate, pentru că există situații în care ești tentat să faci abuz de tehnologie. Echilibrul este esențial în toată povestea asta. Ziceam că mai puțin e mai bine, pentru că prima dată când am ajuns în Afganistan m-am dus cu o cameră cam cât astea cu care filmăm noi acum, cu un aparat foto foarte mare și cu mai multe obiective, bașca Marantzul pe care îl știi foarte bine de la radio, un reportofon și el cu microfonul propriu. Momentul în care trebuie să te dai jos dintr-un elicopter, să te urci în altul, să-ți continui zborul, pe urmă să intri într-un MRAP (Mine Resisting Ambush Vehicle), un vehicul blindat de luptă, îți dai seama că toate te încurcă grozav, mai ales în momentul în care ai și o vestă antiglonț pe tine.

Adelina Tocitu: Cască de protecție...

Ilie Pintea: Da, toate astea sunt un balast care mai mult îți face rău decât bine. Am și stricat un obiectiv, îți povesteam mai devreme...

Adelina Tocitu: în Afganistan s-a întâmplat asta.

Ilie Pintea: Am învățat că nu e bine să schimbi obiectivele în mijlocul prafului și al nisipului din Afganistan. Am aplicat toate lecțiile astea învățate în cele cinci deplasări în Afganistan, inclusiv componența bagajului meu personal s-a schimbat de la o tură la alta.

Adelina Tocitu: Ești mereu cu bagajul făcut, povesteai puțin mai devreme..

Ilie Pintea: Am învățat ce este indispensabil și de ce mă pot lipsi. Și atunci am foarte puține lucruri la mine, sunt foarte mobil și asta este esențial într-o astfel de zonă. Gândește-te că atunci, în martie, când am ajuns prima dată în Ucraina, nu m-am mulțumit să rămân la Cernăuți și să documentez doar poveștile zecilor de mii de refugiați și am vrut să ajung cât mai aproape posibil de Kiev. Pe vremea aia se dădeau niște lupte în jurul capitalei, foarte serioase, și cel mai apropiat punct în care am putut ajunge a fost Jitomir, la vreo 130 de kilometri de Kiev. Până acolo a fost o adevărată aventură să ajung. Mi-a luat vreo patru zile dus-întors, timp în care nu mi-am scos nici măcar bocancii, pentru că erau situații atât de imprevizibile, alarme atât de frecvente încât trebuia să te poți mișca foarte repede. Dacă ai bagajul potrivit, n-ai nicio problemă cu asta, și asta zic că lecțiile învățate mi-au prins bine.

Referitor la partea tehnică, am redus la maximum tot ce s-a putut, astfel încât am ajuns acum la o trusă extrem de compactă. Practic, am un rucsac în care am un studio întreg și un alt rucsac cu obiectele, lucrurile de strictă necesitate, așa că e cea mai bună soluție ca să călătorești într-o astfel de zonă. Folosesc un apărat mirrorless care are și stabilizare internă, astfel încât pot să mă mișc în timp ce filmez și rezultatele sunt mulțumitoare. Folosesc un reportofon digital de mici dimensiuni și am întotdeauna back-up la toate astea. Adică mai am încă un apărat ceva mai mic și niște scule care mă ajută să nu rămân fără sunet dacă se întâmplă ceva. Bineînțeles, acumulatori, baterii.

Adelina Tocitu: Practic faci montajul acolo..

Ilie Pintea: Da, bineînțeles. În Afganistam lucram pe o ladă de muniții, că nu aveam unde altundeva. În Ucraina lucram în mașină, într-o benzinărie, în orice loc unde puteam găsi un colț de masă pe care să-mi editez imaginile și un pic de internet ca să le și trimit acasă. Aici intervine iarăși un simț al echilibrului pe care trebuie să-l ai. Adică filmam jumătate de oră din care rezulta un reportaj de trei minute. Nu doar prin prisma faptului că trebuie să fii concis, asta e primă lecție pe care o vezi la radio, să te încadrezi într-o limită de timp, ci și pentru că nu poți să trimiți cantități mari de date în condițiile în care internetul este inferior vitezelor cu care suntem obișnuiți acasă sau poate lipsi cu desăvârșire. Și atunci îți faci tu hotspot de pe telefon. Nu sunt și nu o să fiu niciodată adeptul filmărilor făcute cu telefonul și transmise ca atare, pentru că mi se pare că asta poate să facă un copil de clasa a 8-a care se crede vlogger, dar nu un jurnalist. Într-o situație absolut excepțională poți să apelezi sau să recurgi și la chestia asta, dar în momentul în care ai resursele necesare din punct de vedere tehnic și ai și timpul să editezi, n-ai nicio scuză să nu faci treaba așa cum trebuie. Am avut discuții îndelungate cu Alex Buzică pe tema asta.

Adelina Tocitu: Este și el colegul nostru. El este cel mai tânăr din formula voastră.

Ilie Pintea: El este un entuziast al gadget-urilor de tot felul și al filmărilor cu telefonul și am avut discuții îndelungate pe tema asta. Băi, cum e mai bine? Nici acum nu știu cum e mai bine. Dacă nu știu, sare în aer ceva lângă tine și tu știi că nu o să poți să scoți aparatul, să filmezi, să editezi, să pui sigle și așa mai departe, ok, o faci cu telefonul și ai transmis-o din telefon, dar astea sunt situații excepționale. N-aș face niciodată un interviu filmat cu telefonul, adică o chestie la care ai timp să te așezi, să pui o lavalieră, să stabilești un cadru. Nu văd de ce. Am văzut că modul ăsta a ajuns la Euro News. Am fost la sediul lor din Bruxelles acum vreo trei ani și am dezbătut o zi întreagă cu șefa lor de la știri chestia asta. Adică nu cred că te poți duce cu orice telefon și cu oricâte accesorii să faci interviu cu un demnitar, oricare ar fi el, pentru că eu unul nu aș lua în serios un jurnalist de felul ăsta. Poate sunt eu de modă veche..

Adelina Tocitu: Pot fi mai multe perspective și cu siguranță este un subiect de dezbatere pentru oricine realizează, nu numai corespondență de război, pentru oricine face jurnalism și se folosește și de această modalitate de transmitere a informației prin imagine, la radio. Cu siguranță sunt foarte multe de vorbit aici, de ajustat, de îmbunătățit, dar este, cu siguranță, perspectiva cea despre care vorbești tu una de care merită să ținem cont, mai ales atunci când mergi într-o zonă unde sunt atât de multe probleme și acuratețea unei informații este atât de importantă, nu că ea nu ar fi importantă în general.

Ilie Pintea: Cred că trebuie să menținem profesionalismul, pentru că suntem jurnaliști, în primul rând. Lucrăm la poate cea mai puternică instituție de presă din România și cred că asta impune un anumit standard, inclusiv profesional. Adică n-aș îndrăzni niciodată să înregistrez măcar și audio un interviu cu telefonul. Cât de bună ar fi calitatea înregistrării respective?

Din respect față de instituția la care lucrezi și de imaginea ei, pentru că mi se pare important să ai în vedere și aspectele asta, chiar dacă poate nu sunt luate în seamă la modul conștient, așa de cei cu care intri în contact, dar în momentul în care ai și tehnica potrivită cred că primești mai multă credibilitate. Pentru că și un copil de clasa a opta cu un telefon poate să facă poate chestii mai faine din punct de vedere vizual, tehnic ce vrei tu, dar responsabilitatea actului editorial pe care îl faci cred că trebuie să impună și astfel de standarde.

Adelina Tocitu: Vorbim despre o zonă de război și, cu siguranță, momentele periculoase sunt la tot pasul, momentele critice, de asemenea. Ne-ai povestit despre umanitatea pe care ai regăsit-o acolo, umanitatea războiului, acum aș vrea să te rog dacă pot să ne vorbești despre momentele tale critice acolo. Eu știu că îți este viața pusă în pericol în orice moment.

Ilie Pintea: Nu au existat momente din asta, adică momente în care să zic „bă era cât pe ce!”, nu au existat niciodată.

Adelina Tocitu: Niciodată?

Ilie Pintea: Asta pentru că acum, poate, am avut noroc, dar pentru că eu cred că am știut unde să mă opresc. Îți povesteam de Jitomir, unde am ajuns prima dată. Am ajuns, cred că era 8 martie, numai date din astea frumoase… Am ajuns după un moment foarte, nu știu cum să zic eu, pentru mine a fost frumos, dar o frumusețe din aia tristă, dureroasă.

Adelina Tocitu: Oricum, ai o modalitate calmă și caldă de a vorbi despre tot ceea ce se întâmplă acolo și poate părea un fel paradoxal de a povesti despre război….

Ilie Pintea: Eu de felul meu sunt așa. Ți-am zis că a fost o adevărat aventură să ajung acolo. Gândește-te că războiul abia începuse. Erau nici nu mai știu câte zeci de filtre pe drumul pe care am plecat de la Cernăuți. Avem atunci un fixer foarte mișto, dar foarte, plin de energie, dar ne-a prins bine într-un fel atitudinea asta lui. Am avut niște incidente la un check-point de pe autostradă, la un moment dat, adică toată lumea te oprea, toată lumea te verifica, nu aveam acreditări de la Ministerul Apărării, abia ce începuseră să le elibereze, aveam legitimațiile astea de la radio și pașapoartele că suntem români. Și drumul până la Jitomir e de vreo 550 de kilometri, nu l-am putut face dintr-o bucată din cauza acestor filtre și a restricțiilor de circulație, care impuneau ca atunci când se lasă întunericul să nu mai circule nimeni și trebuia să dormim undeva.

Păi unde să dormi?! Că doar ți-am zis, erau sute mii de refugiați care plecau care încotro și a fost o imagine foarte, foarte dubioasă, așa, undeva pe la Berdice, treceam spre Vinița, vreo 15 kilometri pe sensul pe care conduceam eu eram doar eu și pe celălalt sens era o coloană nesfârșită de mașini care toate părăseau zona aia. Toți plecau, eu mă duceam. Asta a fost o chestie care mi-a dat de gândit un pic: „Băi, poate știu ăștia ceva! Unde mă duc eu acuma?” Știam unde mă duc, dar nu știam ce avea să urmeze.

Tot căutam unde să dormim, hoteluri, orice, toată lumea râdea de noi, îți dai seama! Adică se dormea pe scările hotelurilor, în recepții, în camere, unii peste alții. Unde era un loc acolo se dormea. Și, după vreo trei tentative din astea, mi-au zis unii: „Băi, fii atent aici, după colț este o sală de sport în care s-a făcut un adăpost, poate vă primește acolo”. Ne-am dus acolo, ce să ne primească?! Vreun sfert de oră s-a tot rugat ghidul ăsta al nostru de ei să ne lase, ne-au verificat ăia, ne-au făcut poze la pașapoarte... În sfârșit ne-au spus: „Băi, intrați da așa… deci aici nu mai sunteți jurnaliști. Aici sunteți niște oameni care trebuie să doarmă undeva”. Zis și făcut! Și așa am dormit într-o sală de sport cu 100 și ceva de refugiați. Am și mâncat împreună, am schimbat povești. Singurul loc pe care am mai putut să-mi pun sacul de dormit a fost ringul de box. Și a fost prima și singură dată până atunci când am pășit și eu într-un ring de box și nu ca să lupt cu cine știe cine.

A fost o noapte foarte lungă. Eram înconjurat așa, de niște citate din Muhammad Ali, din câte puteam să-mi dau seama și era o atmosferă extrem de bizară, foarte mulți oameni cu copii mici acum încercau să-i distreze cumva pe copiii ăștia, să-i facă să iasă din starea aia, pentru că plecaseră cu ce au apucat să strângă și dormeau acolo. Următoarea zi își continuau drumul, cine știe unde voiau să ajungă și se jucau părinții cu copilașii. Și a venit un băiat, Sașa, de 5 ani, cu un robot galben, să ne jucăm cu el. Bai, frate, a fost o întreagă poveste! Și cel mai impresionant acolo a fost un domn foarte prezentabil, care n-avea decât o pisică, nimic altceva, și cât am stat acolo, până s-a dat stingerea, omul asta n-a făcut decât să mângâie pisica aia și să se gândească cine știe la ce. Nu a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, s-a așezat în colțul lui și stătea cu pisica și încercam să mă gândesc ce ar fi fost în capul lui, ce poveste o fi având? M-a făcut să mă gândesc la multe lucruri noaptea aia foarte lungă. Inclusiv m-a făcut să-mi dau seama, să mă pun cumva în pielea lor. Când am mai scris despre refugiați, deja știam despre ce vorbesc, pentru că le împărtășisem soarta noaptea aia. Și a fost așa, un fel de gest de smerenie, să îmi dau seama cât de repede ți se poate schimba viața. Și mă gândeam ce-aș fi luat eu dacă ar fi trebuit să plec repede.

Adelina Tocitu: Da, e o întrebare care cred că a apărut în mintea multora dintre noi.

Ilie Pintea: Mă gândeam cât de multă vanitate avem noi oameni în general, cât de legați suntem de lucrurile noastre. Mă gândeam: „Băi, ce mi-aș fi luat eu la mine? Păi, nu știu, biblioteca nu puteam, colecția de chitări nu puteam s-o iau. Ce aș fi luat eu la mine? Ce ar fi fost esențial? Mă gândesc în continuare la lucrul ăsta pentru că mi se pare extrem de important, că mi se pare cumva că te reprezintă chestia asta. Știi că era povestea aia „ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?” Păi nu trebuie să mergi pe o insulă pustie, trebuie să vină război și să fugi din calea lui. Ce faci?

Și noaptea aia a fost una foarte lungă și, cum ziceam, a fost o lecție foarte importantă pentru mine. Cum s-a crăpat de ziuă, am plecat spre Jitomir, mai aveam 100 și ceva de kilometri. În noaptea aia, în care eu am dormit în sala aia de sport, rușii bombardaseră o școală la Jitomir. Eu am ajuns acolo în dimineața în care oamenii încă nu știau ce se întâmplase, scoteau de pe acolo lucruri și a fost cumva un fel de breaking news. Și oamenii de acolo erau foarte tensionați încă de ce se întâmplase, primarul de acolo a venit „Ce bine că a venit presa internațională, că uite, să arătăm ce ne-au făcut rușii!” Felul ăsta de atitudine… Am cerut permisiunea să mă duc să filmez locul respectiv.

Era o doamnă acolo cu care am devenit prieten și care a fost providențială pentru mine în următoarele deplasări. Vera se numește, era ofițer de presă acolo. Ea ne-a dus la școală și am intrat în direct cred că la „Dimineți cu Soare”. Eu cu Adi Soare suntem foarte buni prieteni, avem un dialog ca între doi prieteni care s-au mutat pe postul național de radio în dimineața aia. Eu povesteam ce brânză bună îmi dăduseră de dimineață militarii cu care am stat de vorbă acolo. În jurul meu erau numai cărți aruncate de suflul exploziei și încercam să-i povestesc ce văd acolo în jurul meu, după evenimentul ăsta, și, imediat ce am închis telefonul, a început să sune alarma aeriană. Eu eram obișnuit cu cele de la Cernăuți, pe care nu le băgam în seamă, pentru că nu se întâmplase nimic. Cernăuțiul e singura regiune nebombardată din întreaga Ucraină. Absolut miraculos! Și eu mai aveam de luat niște cadre, găsisem niște unghiuri interesante și mă înșfacă Vera așa, de mână, și „băi, acuma plecăm la adăpost!”. „Păi atunci, hai să filmăm”. Și tot drumul ăsta până la adăpost am lăsat camera în REC și bine am făcut, pentru că am putut să le arăt astfel celor de acasă cam cum e un astfel de moment într-o zonă în care lucrurile se întâmplă pe bune. Adică nu era niciun fel de exercițiu. Ne-am adăpostit la subsolul unei clădiri de birouri, unde erau un adăpost din al apărării civile. Și, la scurt timp după ce am intrat acolo, după bombardamentul acesta inițial, după ce școala fusese bombardată, suflul exploziei distrusese geamurile clădirilor pe o rază de câteva sute de metri.

Au trecut niște avioane atât de jos pe deasupra noastră, încât geamurile astea de la vibrații au început să cadă. Și să auzi așa un concert de geamuri care se sparg și ne gândeam dacă o să urmeze sau nu un alt bombardament. Din fericire, n-a urmat! Iar în adăpostul ăsta, ca să vezi că providența lucrează, am întâlnit-o pe o doamnă care conducea o organizație neguvernamentală ce venea în sprijinul celor ce fuseseră afectați de explozia de la Cernobîl. Și așa am ajuns eu câteva luni mai târziu în inima Pripiatului, unde îmi doream de mult să ajung, de la o întâlnire întâmplătoare, de la un moment din ăsta potențial periculos.

Alte momente potențial periculoase au fost cele de la Harkov. Am plecat la Harkov în momentul în care ucrainenii au anunțat că au eliberat vreo 20 de sate din jurul orașului. Mai aveam vreo patru zile și trebuia să mă întorc acasă. Îmi expira delegația. Drumul până la Harkov are 1.200 de kilometri din Cernăuți. L-am făcut într-o zi, de dimineața până seara, și toată aventura asta se întâmpla în momentul în care în toată Ucraina nu se mai găsea benzină și motorină. Eu aveam la mine plinul făcut și două canistre. Exclus să poți să ajungi cu benzina asta până la Harkov, d-apoi să te mai și întorci... Și momentul în care s-a terminat benzina din rezervă a trebuit să iau o decizie. Cu benzina din canistre mă întorc la Cernăuți sau îmi continui drumul, deși știam că nu pot să ajung până la Harkov, sperând că pe la Kiev poate mai găsesc ceva benzină. Aici a intervenit doamna Vera, de care-ți povesteam mai devreme, pe care am sunat-o când mă apropiam de Jitomir. I-am zis în ce situație mă aflu. Și doamna Vera m-a certat inițial. Mie îmi clipea deja beculețul de la mașină.

Și îți dai seama că se acumula deja frustrarea. Băi, ce fac? Trebuia să iau o decizie. Și mă sună înapoi Vera și mă întreabă care e numărul mașinii, și-l notează și îmi dă o adresă. Pun adresa pe GPS, mă duc la benzinăria aia, unde erau o coadă de mașini ale armatei cărora nu le dădeau combustibil, dar mie mi-au dat. Am făcut un plin de benzină, i-am mulțumit din nou Verei, mi-am văzut de drum, știind că cel puțin până la Harkov o să ajung. Pe drum am oprit de câteva ori ca să intru în direct la radio, pentru că eram și șofer și cameraman și reporter și propriul meu bucătar. Am ajuns la Harkov, în apartamentul unui fotbalist destul de celebru. Eu nu mă pricep la fotbal absolut deloc, dar așa mi s-a spus. Care fotbalist se refugiase acasă la Nicu de la Cernăuți și ne-a dat cheile. „Băi dacă tot mergeți, udați-mi și mie florile, dormiți acolo, nicio problemă!” Și am ajuns la el acasă, ne-am instalat acolo și tot auzeam niște zgomote care păreau a fi tunete, deși afară nu ploua. Era artileria despre care îți povesteam și care era la 20 de kilometri de noi. S-a tras toată noaptea. Au fost schimburi de focuri acolo și singura mea problemă era cum fac să mă apropii mai mult de locul ăla. Nicu m-a privit puțin ciudat, e adevărat, dar nu refuza ideea.

Adelina Tocitu: La un moment dat am vrut să te întreb dacă a fost un moment când, poate ți-a trecut prin cap că ai vrea să renunți, dar cred că nu.

Ilie Pintea: N-are cum! Nu există! Doamne ferește! E lucru care, din punct de vedere profesional, cred că mă împlinește cel mai mult. Adică nu-ți imaginezi ce mult înseamnă pentru mine, ce onoare și ce responsabilitate faptul că pot să fiu acolo în numele Radio România și cât de mult înseamnă pentru mine faptul că pot să fiu acolo unde se întâmplă istoria. Asta e motivația despre care n-am vrut să zic până acum.

Adelina Tocitu: Despre care urma să te întreb. Pentru că, la un moment dat, la începutul discuției noastre, spuneai că întotdeauna ți-ai dorit să devii corespondent de război, că ai urmat cursurile și acum urma să te întreb despre motivație.

Ilie Pintea: Eu cred că e esențial să ai motivația corectă când te duci într-un astfel de loc. Eu mai vorbesc cu bursierii de la bursele JTI. Am fost și eu bursier și am onoarea să mă fi chemat pe urmă și povestitor pe acolo. Și întotdeauna la sfârșitul poveștii mele îi întreb lucrul ăsta, dar rămâne și o întrebare deschisă. Poate să fie dorința de glorie personală. De ce nu? Că inevitabil se aude de tine mai mult decât în mod obișnuit. Poate să fie dorința de a îți reprezenta și mai bine instituția la care lucrezi. Poate să fie, dacă ești freelancer, dorința de a câștiga mai mulți bani. Poți să fii dependent de adrenalină și de senzații tari și să crezi că te duci acolo și te urci pe tancuri și pe tunuri. Se poate să ai decepție în dragoste și să vrei să te sinucizi într-un mod romantic.

Poate să fie un mix întreg de lucruri, dar pentru mine motivația care mă face să am mereu bagajul făcut este asta, că pot să fiu acolo unde se întâmplă istoria și să povestesc celor de acasă bucățica pe care o văd cu ochii mei. Asta e tot! Și cel mai important lucru pe care l-am învățat din toate incursiunile astea, fie că au fost în Afganistan sau în Ucraina, este cât de esențial e să faci un pas în spate și să fii numai rama în care stă povestea. Nu să fii tu povestea. Cred că modestia profesională este absolut esențială în domeniul ăsta și nu trebuie să te duci la război pentru asta. Întotdeauna o să ai de învățat în meseria asta. Întotdeauna vezi câte unul mai bun ca tine, mai curajos ca tine, dacă vorbim acum de război. Așa că pasul ăsta în spate este esențial ca să lași povestea să fie în centrul atenției. În momentul în care te pui pe tine în centrul atenției și povestea este ceva ce tu ai făcut, cred că lucrurile se schimbă și cei de acasă cred că percep. Poate nu conștient. Dar, percep lucrurile în felul ăsta, pe când în momentul în care lași povestea să curgă și tu ești doar în spatele ei, cred că faci ceea ce trebuie de fapt să faci.

Adelina Tocitu: Vorbeai de lecții puțin mai devreme. Ucraina nu este prima ta experiență în calitate de corespondent război. Ai fost plecat și în Afganistan. Am vorbit puțin și despre diferențele dintre cele două războaie, apropo de organizare și de felul în care ați plecat acolo, erați însoțiți de armată în Afganistan, aici sunteți pe cont propriu, sigur că sunteți acreditați. Sigur că instituțiile statului român știu de prezența voastră acolo, dar astea sunt diferențele. Dacă ar fi să vorbim despre lecții, ce ai învățat în Afganistan, ce ai învățat în Ucraina?

Ilie Pintea: În Afganistan am învățat cât de important e să respecți regulile și asta m-a ajutat enorm pe urmă. Am învățat cât de importantă este echipa, pentru că acolo am fost de două ori împreună cu Mario și am învățat foarte mult de la el. Adică sunt situații pe care doar confruntându-te cu ele le depășești. Eu am reușit să învăț de la Mario cum să preîntâmpin anumite situații sau cum să tratez anumite subiecte. Și ce am învățat acolo și mi-a folosit pe urmă, inclusiv în munca de zi cu zi, să sintetizez informații și să le pun în context. Este poate cel mai important lucru pe care îl poți face ca jurnalist într-o astfel de situație. Contextul este esențial. Cel puțin acum, în Ucraina, dacă nu ai o bună cunoaștere a contextului, poți să cazi inclusiv în niște capcane și să faci niște lucruri teribil de greșite din punct de vedere profesional. Îți reamintesc faptul că propaganda este armă de război în orice conflict. Imaginează-ți la ce nivel s-au dus lucrurile în era asta a tehnologiei. Dacă n-ai background-ul necesar și dacă nu ai capacitatea de a corela surse de informații, riști să faci niște greșeli pe care nu știu dacă le mai poți îndrepta pe urmă. Gândește-te la faptul că sunt prezentate niște date pe care tu nu le poți verifica. Ce faci cu ele? Le prezinți ca atare? Faci abstracție de ele, le dai pentru că le-au dat alții și astfel se credibilizează cumva. Trebuie să iei niște decizii…

Adelina Tocitu: Apare efectul de credibilizare?

Ilie Pintea: În momentul în care apare un fake-news pe cinci posturi și-l mai dai și tu, că l-au dat, nu faci decât să dai un plus de credibilitate unei informații false. Pentru mine, cel mai complicat a fost în momentul în care Ministerul Apărării de la Kiev a început să anunțe aproape zilnic câți ruși a omorât, câte tancuri au distrus. Și ei dădeau zilnic cifrele astea și le primeam, inclusiv din redacție. „Băi, au dat așa, tu nu zici? Păi și cum le verific? Pe cine mai pot să întreb ca să îmi confirme chestia asta?” N-ai cum! Am găsit totuși niște surse independente din care puteam să verific cu destul de mare acuratețe chestiile legate de avansarea rușilor în anumite zone și de tehnica distrusă de ucraineni. Pentru că ăștia ce făceau? Corelau niște imagini din satelit odată la 24 de ore și puteai să vezi foarte clar. Băi, aici erau niște chestii, acum sunt niște ruine. De aici s-au mutat acolo și ei compilau datele astea și puteai astfel să-ți faci cât de cât o imagine sau măcar s-o verifici cu cea oficială. Asta a fost și rămâne principala provocare în războiul ăsta, să faci față nu neapărat dezinformării, cât propagandei care-ți este băgată pe gât de către instituțiile oficiale, că asta e treaba lor în momentele astea, nu-i nimic greșit. Cum faci tu să nu cazi în capcanele astea?! Pot fi mărunțișuri. Adică o situație pe care tu o iei ca atare, n-ai contextul de care vorbeam și ți se pare wow.

Adelina Tocitu: Cum faci tu, așadar, să nu cazi în această capcană?

Ilie Pintea: Mă informez foarte mult. Caut surse independente, am citit foarte mult despre istoria recentă a Ucrainei, ca să pot să înțeleg măcar de ce a început războiul ăsta, ca să pot să înțeleg cum gândesc ucrainenii. De unde curajul ăsta nebunesc al oamenilor din țara asta, care la Cernăuți și în orașele în care au mai fost făceau cozi la înrolare, în momentul în care nu venea nimeni să-i oblige să meargă să-și apere țara. Am vrut să înțeleg de unde vin lucrurile astea. Și uite așa am putut să-mi explic de ce n-au ieșit rușii în stradă până acum, când, vezi Doamne, Putin îi mobilizează forțat. Păi nu au ieșit pentru că le lipsește cultura asta civică a protestului, pe care ucrainenii au exersat-o cu celebrul lor Maidan, când au murit atâția oameni pentru o idee, dacă stai să te gândești.

Ei au exersat lucrul ăsta, au văzut care e puterea societății civile și rușii am fost reduși la tăcere, chiar și dacă au ieșit pe stradă cu o foaie albă. Am văzut niște imagini de genul ăsta, o femeie arestată la Moscova cu o foaie albă pe care nu scria nimic. Ce să protesteze acolo?! Asta nu-i scuză, din punctul meu de vedere, pentru că lașitatea unui popor întreg este greu de scuzat.

S-a întâmplat lucrul ăsta și după Al Doilea Război Mondial cu Germania. Adică, „băi, voi, ce-ați păzit?” Istoria să ne răspundă la chestia asta. Contextul este absolut esențial ca să înțelegi cum stau lucrurile. Și asta am învățat în Afganistan și e o lecție care continuă și în Ucraina, iar aici, în Ucraina, am învățat această lecție a smereniei și nu că aș fi fost eu până acum lipsit de modestie. Asta m-a făcut să înțeleg și mai bine cât de important e să te dai puțin în spate. În plus vedeam toți oamenii, îmi ziceau la un moment dat prietenii, „băi, da, ce curaj ai că te-ai dus!”

Pentru mine modelul de curaj este fotograful Vadim Ghirda pe care vi-l recomand. Este român. El a fost acolo înainte de începerea războiului, lucrează pentru o agenție internațională renumită și fotografiile lui sunt modelul profesional al oricărui fotograf de război, pentru că are un fel special de a vedea lucrurile, ca să nu mai zic, el chiar a fost în prima linie în momentul în care Irpinul era bombardat. El a fost acolo când erau evacuați civilii, în timp ce se trăgea asupra lor. Eu am ajuns la Irpin când lucrurile se liniștiseră și am putut vedea post-factum urmările războiului și ce lăsase acesta în urmă. De asta zic tot timpul că găsești pe cineva de la care ai de învățat, pe cineva care e mai bun decât tine și asta nu poate decât să te motiveze să fii și tu un pic mai bun în fiecare zi.

Adelina Tocitu: Apropo de experiența ta de a face fotografii foarte bune, de a culege imagini, documentarele pe care le-ai realizat după ce te-ai întors din Afganistan, am văzut expoziții realizate cu fotografiile tale, dar a apărut și o carte pe care încă nu ai lansat-o așa la modul…

Ilie Pintea: Uite, n-a venit momentul, ca să zic așa. A fost un moment în care ar fi fost posibil să se întâmple lucrul ăsta, dar, din păcate, au evoluat lucrurile prea rapid. A început și războiul și acum sunt în altă parte și cu mințile și cu treaba. Cartea asta cu Afganistanul, ca și expoziția despre care vorbeai, sunt felul meu de a-i aduce un omagiu unui camarad care și-a pierdut viața acolo. Este vorba despre sublocotenentul post-mortem Mădălin Stoica. L-am însoțit în 2017, în august, în misiunea lui acolo, el era sanitarul plutonului. Am petrecut mult timp împreună, i-am luat un interviu, i-am făcut niște fotografii. M-am întors acasă în septembrie și, la câteva zile, el a murit în atacul cu o mașină capcană asupra vehiculului blindat din care făcea parte. Alți trei camarazi de-ai săi au fost răniți destul de grav. El a murit pentru că se afla exact pe partea în care a intrat acea mașină care a sărit în aer. Și pentru mine a fost prima dată când un nume dintr-un comunicat de presă venit de acolo, care spunea că au murit niște militari, era cineva pe care îl cunoșteam. Și m-am simțit dator să fac ceva pentru el, să nu rămână doar un nume într-un comunicat de presă, și așa am făcut expoziția aceasta pe care am pus-o pe simeze la 1/12/2017 la Kandahar pentru prima dată.

A fost prima și singura expoziție de fotografie care a avut loc în teatrul de operații Afganistan. S-a întâmplat și de Ziua Națională și a fost un moment foarte, foarte special și plin de semnificație, în primul rând pentru camarazii lui Mădălin, pentru militarii de la „Batalionul 280 Infanterie Focșani Brave Hearts” și a fost și momentul în care m-au primit nu ca pe ziarist, ci ca și pe camaradul lor. N-am mai stat în nu știu ce zonă destinată musafirilor sau oficialilor, am stat cu ei în Camp Bradley și efectiv m-au primit ca pe unul de-al lor și asta valorează mai mult decât orice decorație pentru mine. Au participat atunci la expoziția asta câțiva înalți oficiali americani, inclusiv un general care comanda jumătatea de sud a Afganistanului, și au fost mișcați de felul în care un militar român este omagiat în felul ăsta.

Am plimbat după aia expoziția asta prin mai multe locuri, într-un format un pic atipic, pentru că fotografiile sunt de mari dimensiuni, au un metru fiecare, sunt printate pe un material special și a fost destul de voluminos tot pachetul ăsta. „Afganistan. Chipuri ale războiului” se numește expoziția aceasta, care a ajuns inclusiv la Los Angeles, un an mai târziu, când celebram Centenarul României, la Consulatul General al României din Los Angeles a fost prezentată această expoziție în prezența unor veterani americani care luptaseră în Afganistan și care au fost bucuroși să vorbească despre colaborarea cu românii, pentru că România a avut un rol esențial în coaliția internațională din Afganistan. A ajuns expoziția asta și acasă, la Mădălin, la Buzău, de Ziua Veteranilor din Teatrele de Operații, la Institutul Cultural Român din București, care mi-a făcut onoarea să-mi găzduiască lucrările, și la radio, la Sala Radio, unde iarăși am avut onoarea să fie prezenți oameni unul și unul, inclusiv camarazi de-ai mei, dacă pot să le spun așa și pot să le spun așa, combatanți din Afganistan, unii dintre ei chiar prezenți pe simeze. Însă apogeul acestui periplu a fost Cartierul General al NATO din Bruxelles, unde expoziția asta a fost prezentată în timpul reuniunii ministeriale la care au luat parte toți miniștrii apărării din țările NATO.

A fost o chestie despre care nimeni n-ar fi crezut că e posibilă, nici măcar cei de la Delegația României la NATO, care au primit cu căldură această propunere, dar și cu firească reticență, adică măsurile de securitate luate în timpul unei asemenea întâlniri sunt fără precedent. Să vii cu o expoziție în timpul ăsta era ceva greu de crezut că poate fi făcut, dar uite că s-a putut și asta a fost o mare lecție pentru mine, că trebuie să visezi sus, să țintești sus. Adică dacă îți propui lucruri mărețe, poate chiar îți și ies. Uite, am avut norocul să-mi iasă. Și expoziția a fost vernisată atunci de domnul Mircea Geoană, care este numărul doi în NATO, de generalul Nicolae Ciucă, pe atunci Ministru al Apărării, și toți au vorbit la superlativ despre Armata Română și despre România și am fost foarte mândru că pe toate fotografiile mele e sigla radioului public și că suntem în cea mai selectă companie posibilă, din punctul ăsta de vedere, al instituțiilor de apărare, și că Mădălin a ajuns până acolo. Și a fost un moment foarte fain, pentru că în seara dinaintea vernisajului, în timp ce panotau lucrările, cei de la Delegația României la NATO au fost opriți de un domn care le-a zis: „Hei, în poza aia sunt eu!” Și au zis: „Băi, n-are cum, că uite, asta-i militar, tu ești la costum”. Și el era, era subofițerul de comandă NATO, care făcuse o vizită românilor noștri. Eu făcusem un interviu acolo cu el, i-am făcut o fotografie și el era ceh. I-am făcut o fotografie și am pus-o, a făcut parte din expoziție, drept pentru care ambasadorul Cehiei și ministrul apărării au venit după vernisaj să-mi mulțumească, pentru că un om de-al lor face parte din expoziție.

Ne-am fotografiat acolo împreună și așa mai departe. Ăsta a fost momentul cel mai important al acestei expoziții, pe care am dus-o oarecum mai departe în cartea despre care spuneai, carte care se numește tot așa. „Afganistan. Chipuri ale războiului” a apărut în condiții excepționale la Editura Monitorul Oficial, cu sprijinul esențial al JTI. Îți vorbeam despre Bursele JTI - și am luat contact cu cei de acolo. Gilda Lazăr a fost providențială pentru mine și a făcut posibilă apariția acestei cărți. Este o carte în care am spus poveștile celor cinci incursiuni în Afganistan, așa cum m-am priceput eu. Le-am însoțit de o mulțime de fotografii și de vreo 10 secvențe video din Afganistan. Cartea este dedicată, la fel ca și expoziția, lui Mădălin și sper să fie mândru de chestia asta și de mine, acolo unde o fi el.

Adelina Tocitu: Eu sunt convinsă, la felul în care te-am simțit vorbind astăzi, că probabil vom vedea o expoziție și despre…

Ilie Pintea: Work in progress, cum să nu? De-abia așteptam o mulțime de fotografii, am văzut multe dintre ele. Cele de la Cernobîl sunt destul de spectaculoase, ăsta fiind un loc foarte fotogenic, așa, și înainte de explozie.

Adelina Tocitu: Până unde ai ajuns exact la Cernobîl?

Ilie Pintea: Până în inima Pripiatului. Pripiatul și Cernobîlul sunt două orașe diferite. Zona de excludere, care înseamnă zona contaminată radioactiv, are 2.500 de kilometri pătrați. Accesul este extrem, extrem de riguros. Am făcut acte vreo două luni înainte să ajung acolo, pe la o grămadă de instituții, ca să mi se permită accesul după. Să nu uităm faptul că rușii au ocupat Cernobîlul pentru mai bine de o lună. Au făcut tranșee p-acolo am și ajuns să le văd. Au provocat distrugeri nemăsurate. Am ajuns acolo după foarte multe demersuri din astea, după controale foarte riguroase și am văzut reactorul acela nuclear îmbrăcat în acel sarcofag de beton de 110 metri înălțime. Am văzut Pripiatul, care este orașul în care locuiau muncitorii de la Cernobîl. În̕ 86 era cel mai modern oraș din Uniunea Sovietică. Oamenii de acolo aveau facilități inimaginabile pentru acea vreme. Era un oraș foarte frumos, foarte elegant, dotat cu de toate.

Adelina Tocitu: Pentru mulți dintre noi, Cernobîlul e doar o poveste. Eu, de exemplu, sunt născută în anul 1986, am auzit vorbindu-se despre Cernobîl. Am citit. Mai nou sunt filme documentare despre catastrofa de la Cernobîl și implicațiile generate. De aceea te întrebam cât ai putut să mergi? Citeam la un moment dat că poate fi și o zonă turistică..

Ilie Pintea: Era înainte de război.

Adelina Tocitu: Era o zonă pe care o puteai vizita. De aceea te-am întrebat până unde ai reușit să ajungi.

Ilie Pintea: Am ajuns până în Pripiat, în centrul orașului. M-am plimbat pe acolo câteva ore, am făcut nenumărate fotografii, pentru că fiecare loc în care întorceai capul era ceva de fotografiat. A trebuit să respect restricțiile foarte stricte legate de accesul în anumite zone care fuseseră potențial minate. Au fost, de asemenea, câteva obiective pe care nu le-am fotografiat, tot așa, din motive de securitate, dar în rest, tot ce înseamnă imaginea asta post apocaliptică am putut să surprind.

De exemplu, mergeam pe bulevardul Lenin și vedeam în jurul meu doar o pădure și nu-mi imaginam de ce ar fi făcut cineva un bulevard, pe mijlocul unei păduri. Ei, după copaci, erau blocuri cu 10 etaje. Ca să-ți faci o idee despre cât de mult cotropise natura ce rămăsese din orașul ăsta. Am reușit să intru așa mai mult pe ascuns, prin câteva clădiri, pentru că nu era permis nici asta, dar n-am văzut câteva dintre locurile pe care eu le știam din fotografii. De exemplu, celebra roată mi s-a spus că nu se mai vede de copaci. Era un loc de pe un pod de pe care se vedea. N-am ajuns la stațiile alea de bruiaj radio, care se întind pe câțiva kilometri pătrați. Până acolo mai trebuia să mai facem câteva ore bune și timpul meu la Cernobîl a fost de doar o zi, pe care am fructificat-o atât cât am putut, la maxim.

Am ajuns și la monumentul ridicat în memoria celor care au murit acolo și este poate cel mai potrivit loc din lume în care poți să vezi o statuie a lui Prometeu. Mi s-a părut cea mai bună alegere că l-au pus pe Prometeu acolo. E și așa într-o ipostază foarte dinamică și da, am putut să documentez la fața locului inclusiv ce au făcut rușii. Cum spuneam, tranșeele alea pe care le-au săpat ei în Pădurea Roșie. Am aflat și de ce a fost extrem de periculos ce au făcut ei, pentru că solul fusese acoperit cu pământ, milioane de tone de pământ adus din alte părți. Când au săpat au scos pământul radioactiv din nou la suprafață, au distrus senzorii de monitorizare a radiațiilor și întreaga stație care se ocupa cu asta. Am vorbit cu șeful stației de acolo. I-am luat un interviu și-mi arăta calculatoare făcute bucăți de ei. „Dar ce au vrut? Să fure ceva din ele?” „Zice, nu! Ei credeau că aici facem arme nucleare”. Adică ignoranța asta mi s-a părut greu de explicat pentru că totuși știm cu toții, nu? Mai ales că rușii au făcut Cernobîlul. Astea au fost lucrurile care așa pe repede înainte am putut să le văd acolo.

Mai am o mulțime de fotografii impresionante. Una dintre ele este făcută chiar în ușa beciului de care spuneam, în care s-a născut Victoria. Este o mașină așa distrusă de explozie, așa cum sunt zeci, sute de mii acolo. Numai că deasupra ei era un curcubeu care ne-a însoțit aproape tot drumul de la Kiev. S-a legat cumva de povestea Victoriei și a picat exact când trebuia ca să vezi, după o zi foarte grea în care avusesem povești una mai tragică decât alta, un curcubeu deasupra acestor ruine lăsate de război, într-un loc atât de încărcat de semnificație datorită poveștii Victoriei. Mi s-a părut un semn al Providenței pe care l-am fotografiat imediat.

Adelina Tocitu: Așadar, smulg acum o promisiune că vom avea o expoziție.

Ilie Pintea: Cu siguranță! Sigur, cel mai greu o să fie procesul de selecție…

Adelina Tocitu: Sunt convinsă că sunt mii și mii de fotografii, cele pe care le-ai realizat și în Afganistan. Sunt convinsă că la fel se întâmplă și aici în Ucraina.

Ilie Pintea: A fost extrem de greu să aleg, pentru că e subiectiv. Fiecare înseamnă ceva pentru tine. E greu să limitezi, mai ales că am ales un format neobișnuit pentru lucrările astea și imaginează-și ce bătaie de cap a fost să le transport. Să le trimit în America, nu mai zic.. Expoziția avea 50 de lucrări. La NATO au zis ok, 50 da, nu putem să punem 50. Și au fost inclusiv motive la care nu m-aș fi gândit, pentru care anumite lucrări nu era bine să fie puse acolo. Adică oamenii se gândesc foarte departe, la tot ce ar putea să fie interpretabil într-o fotografie.

Adelina Tocitu: Dacă ar fi să ne adresăm acum celor care poate și-ar dori să devină corespondenți de război, care poate sunt pe băncile facultății și se gândesc la asta, care poate sunt deja jurnaliști și se gândesc, dar poate n-au încă curajul necesar să facă asta, ce le-ai transmite tu? Eu am tras așa o concluzie din ce e făcut un corespondent de război, dacă urmărim cap-coadă interviul pe care l-am realizat astăzi, regăsim în acest interviu toate calitățile pe care ar trebui să le aibă un corespondent război, astfel încât să se descurce într-o zonă în care pericolul te paște de la orice pas. Am vorbit de curaj, am vorbit de echilibru, am vorbit de conservare, responsabilitate. Cred că în această discuție a noastră, cuvintele pe care le-am auzit cel mai des de la tine au fost echilibru, responsabilitate, două calități pe care ar trebui să le sedimentăm foarte adânc în noi și care nu ar trebui să ne părăsească niciodată.

Ilie Pintea: Încă o dată revin la motivație. Adică dacă tu îți găsești motivația potrivită, dispare din ecuație și frica, pentru că intervine tot ceea ce ai învățat când te-ai pregătit pentru asta, presupunând că nimeni nu e atât de naiv încât să plece într-o astfel de zonă fără o minimă pregătire. Cursul ăsta de la Ministerul Apărării este organizat anual, este deschis tuturor jurnaliștilor. Nu se pune problema să vrei să faci cursul ăsta și să nu poți. Ministerul Apărării a făcut o treabă grozavă prin chestia asta și sunt cred că sute de jurnaliști la ora asta care au urmat acest curs și care pot să-ți confirme că este esențială pregătirea pe care o face acolo, inclusiv pentru munca de zi cu zi. Dar în momentul în care ai această minimă pregătire și ai motivația corectă, știi clar de ce te duci acolo. Te duci și asta e tot. Nu trebuie să faci altceva decât să ții ochii largi deschiși și în ceea ce privește siguranța ta personală și în ceea ce privește subiectele. Am vorbit cu niște studenți la master care mă întrebau: „doamne, cum îți alegi subiectele?” „Păi asta e problema? În jurul tău numai asta e! Nu le poți face pe toate. Întâlnești situații una și una.”

Adelina Tocitu: Vezi? Întrebările pe care noi ți le adresăm par nelalocul lor. Dar trebuie să înțelegi că cei care îți pun aceste întrebări n-au fost niciodată să vadă ce ai văzut tu. Și atunci, pentru unii dintre noi, aceste întrebări își au rostul.

Ilie Pintea: E foarte important și cum îți faci meseria de zi cu zi, nu neapărat la război, pentru că în fiecare zi te confrunți cu altceva, nu? Adică, exceptând faptul în care ești acreditat la Guvern sau la Parlament și te plictisești toată ziua cu vorbăria ălora, dacă ești pe teren cum suntem noi, corespondenții Radio România Actualități, unul pe județ, nu ai cum să te plictisești. În fiecare zi e altceva, sar de la una la alta, de la un incendiu la o premieră la teatru. Eu tot insist pe asta cu teatrul pentru că mi se pare important și aspectul ăsta. Adică, inclusiv în Ucraina, bine că am revenit la povestea asta. Una dintre cele mai impresionante chestii pentru mine a fost importanța pe care o dau ei patrimoniului cultural. Am ajuns în Liov și 16 hectare, centrul vechi al centrului istoric al orașului este în patrimoniul UNESCO. Nu-ți imaginezi ce-i acolo?! Deci e Viena la o scară mai mică. Incredibil de frumos orașul ăla! Toate monumentele erau învelite în saci de nisip, în niște saltele speciale, astfel încât în cazul unui bombardament să fie protejate. Eu cred că asta spune foarte multe despre poporul ăla și despre felul în care se raportează ei la trecut și despre ce este important pentru ei. Instinctul de supraviețuire te face să-ți faci un adăpost rezistent. Dar în momentul în care faci un adăpost în jurul unei statui, cred că asta deja transcede puțin instinctul ăsta primar și duce deja spre o altă zonă. Și chiar le-am spus lucrul ăsta și ucrainenilor. Am dat un interviu chiar de curând pentru un institut de sociologie de la Kiev, care îi bagă în seamă pe corespondenții de război ca să afle de ei ce ar trebui să îmbunătățească instituțiile statului în comunicarea cu jurnaliștii. Lucru care mi s-ar părea de neconceput în țara noastră, de exemplu. Adică să aibă cineva atâta grijă de aspectul ăsta. Și îi felicităm pentru chestia asta legată de felul în care se raportează ei la ce e în jurul lor. Și uite asta ziceam, faci în fiecare zi altceva. Exact asta faci și într-o zonă de război.

Adelina Tocitu: Uite o chestiune despre care nu te-am întrebat, este cea legată de schimbare. Povesteai, de-a lungul discuției noastre, de faptul că, la un moment dat, nici nu mai luai în seamă alarmele, ceea ce nu e un lucru pe care îl recomandăm nimănui. Ce ai observat schimbat de la primul moment în care ai plecat, până la ultimul? În afară de această obișnuință cu un nou mod de viață, o viață în război.

Ilie Pintea: Știi care e problema? Apare banalitatea răului și se instalează foarte repede. Am constatat lucrul ăsta. În momentul în care vezi 1.000 de refugiați, e tot una dacă mai vin încă 10.000, multiplici aceeași poveste. Și am văzut cum se instalează foarte repede obișnuința asta în fața lucrurilor care sunt incontrolabile, până la urmă. Și nu știu dacă e resemnare neapărat, dar este o adaptare care se produce aproape pe nesimțite și vezi asta nu doar în discursul public al oficialităților și în viața de zi cu zi, adică am putut să stau destul de mult acolo cât să văd de la o zi la alta, inclusiv în cafeneaua unde mă duceam în fiecare dimineață cum se raportează oamenii la schimbările astea.

Faptul că în Cernăuți n-a căzut nicio rachetă, nicio bombă, i-a făcut pe oameni să ignore complet aceste alarme. Pentru cineva care ajunge acolo prima dată și nu este obișnuit cu genul ăsta de manifestări, poate fi într-adevăr ceva foarte dramatic, foarte traumatizant. În momentul în care vezi că toată lumea își vede de treabă în jurul tău, faci și tu la fel. După 2-3 zile deja chiar te întorci pe partea ailaltă dacă sună alarma. Repet, nu este cea mai bună atitudine, dar până la urmă te obișnuiești cu orice. Am mai văzut, de exemplu, obișnuința asta în fața răului, inclusiv la oamenii care rămăseseră fără nimic. Adică povesteam prin ruinele fostelor case și îmi spuneau ei că nu știu unde or să stea, dar măcar sunt în viață și or să vadă ce or să facă mai încolo. Oamenii găsesc întotdeauna resurse ca să treacă peste chestiile astea și a fost absolut esențial sprijinul psihologic de care îți vorbeam mai înainte și mobilizarea fabuloasă pe care au avut-o în direcția asta.

Printre refugiați se aflau psihologi care s-au oferit să îi ajute pe cei care se aflau în situații delicate, mai ales pe copii. Organizaseră în centrele de refugiați niște linii telefonice non-stop, inclusiv pentru cei care rămăseseră blocați în regiuni aflate sub ocupație și doreau să vorbească cu cineva, să-i încurajeze cineva. Au dat foarte mare importanță lucrurilor de felul ăsta, care poate n-ar fi tocmai în prima linie de preocupări, dacă stai să te gândești. Adică nevoile primare, unde dormim, ce mâncăm, sănătatea și pe urmă, poate te gândești la asta, dar nu, ei le-au luat la pachet așa și imediat au înțeles cât de important e să ai suportul ăsta psihologic, pe lângă cel logistic. Așa că oamenii de acolo s-au mobilizat în sensul ăsta, de a trece peste situația asta. De la invadarea Crimeei tensiuni au tot existat între ruși, ucraineni, ei s-au și pregătit sensul ăsta. Vorbesc de armata ucraineană, care și-a dublat efectivele în acești opt ani. A beneficiat de pregătire la nivel NATO, chiar dacă lucrurile astea au fost mai discrete, pentru că Ucraina nu este țară NATO, statutul ei era unul destul de incert. Din punctul ăsta de vedere, nu s-a beneficiat de această pregătire care s-a văzut acum și foarte important din faptul că ucrainenii au găsit imediat ce a început războiul resursele necesare ca să nu rămână la postura de victimă și să lupte pentru țara lor, pentru că altfel nu o face nimeni.

Am vorbit inclusiv cu etnici români din regiunea Cernăuțiului, care s-au înrolat și-mi spuneau că sunt români, dar țara lor e acolo, acasă, familia lor e acolo. Pentru asta trebuie să lupt, asta trebuie să apăr. Mi se pare că ceea ce a făcut războiul ăsta a fost să îi unească pe ucraineni mai mult ca niciodată, pentru că erau și ei destul de divizați acolo.

Sunt multe minorități, fricțiuni foarte puternice între ele. Până și minoritatea rusă, care-i una foarte numeroasă, s-a întors împotriva Federației Ruse după acest război. Am ajuns în sate aflate la 50 de kilometri de granița cu Rusia, locuite majoritar de etnici ruși, care fuseseră tocate efectiv de bombardamente și ziceau: „Băi ăștia, ce vin să elibereze, că pe noi care suntem ruși, ne-au bombardat aici!”. Și nu, nici nu au vrut să audă. Oamenii s-au unit de data asta în fața acestei tragedii și lumea întreagă a putut să afle de ce e importantă Ucraina. Pentru că, pun pariu, că nici tu nu știai, eu cu atât mai puțin, acum am aflat cât de importantă este Ucraina pentru Europa, cel puțin cât de mult exportă cereale, cât de multe resurse industriale există acolo, cât de mare e țara asta până la urmă. Și uite-așa a aflat toată lumea că Ucraina nu e o țară așa „ca și altele”, printre cele multe care făcuseră parte din Uniunea Sovietică, ci un stat extrem de important pentru noi toți, pentru noi, cu atât mai mult pentru că suntem vecini și care, uite, stă cumva între restul lumii și Federația Rusă.

Atunci e normal să fie sprijinită, așa cum este și România. Din punctul ăsta de vedere, a fost un sprijin esențial, pentru că și-a asumat partea asta de ajutor umanitar și care, trebuie să spunem, și acest lucru a fost inițiat de oameni, nu de instituțiile statului. Adică în Vama Siret au ajuns reprezentanții guvernului la vreo patru zile după ce ONG-urile și oamenii simpli deja se mobilizaseră ca la carte și asigurau tot ce trebuie acolo pentru oamenii care intrau în țară. Deci, oamenii au făcut ceea ce statul a făcut abia mai târziu și ăsta e iarăși un semn de umanitate, care ar trebui să ne dea un pic de speranță referitor la ce să o se întâmple de acum acolo, pentru că sfârșitul acestui război este unul imprevizibil și de pierdut are toată lumea. Nu există un câștigător în războiul ăsta. Cum cred că în niciun război nu există câștigători, toată lumea are ceva de pierdut.

Adelina Tocitu: Speranța mea este să se încheie cât mai curând, cel puțin a mea și probabil a multora…

Ilie Pintea: Da, bine ar fi…

Adelina Tocitu: Eu îți mulțumesc pentru această discuție și pentru că ne-ai împărtășit din experiența ta și din ce ai văzut acolo. Noi continuăm să te ascultăm la radio și să-ți urmărim imaginile și documentarele pe care le faci de acolo.

Ilie Pintea: Vezi ce asculți.

Adelina Tocitu: Exact. O să privim ceea ce vezi, o să vedem ceea ce ascultăm. Mulțumesc.

Ilie Pintea: Mulțumesc.