Războiul din Ucraina, văzut de Mario Balint, corespondent de război Radio România

„Deci în ̕91 am văzut cum arată refugiații și a fost un șoc pentru mine, pentru că am văzut familii întregi care călătoreau într-o remorcă de tractor în care erau îngrămădite mobilă, televizoare, aparate video. Pentru mine era o chestie nouă, nu văzusem până atunci sau văzusem, mă rog, dar n-am avut ocazia să văd că fiecare familie de sârb care fuge din Croația putea să aibă acasă câte un aparat video, așa cum aveam noi un Kashtan, de exemplu, la momentul ăla. Și oamenii ăia erau foarte, foarte necăjiți. Îți dai seama ce era în sufletul lor! Erau covoare persane făcute sul și puse deasupra, pe dulapuri, oglinzile acoperite ca la mort, ca la procesiunile alea de înmormântare. A fost ciudat pentru mine și surprinzător să văd aceste coloane de refugiați care fugeau din Croația spre Serbia, spre restul Iugoslaviei, pentru a se adăposti de război”.

Adelina Tocitu: Războiul din Ucraina, un conflict care a perturbat pacea în Europa după aproape 70 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Răboi Mondial, fără a minimaliza importanța celorlalte conflicte care au avut loc în zona după Decembrie 1989, este un război cu numeroase implicații politice, economice, sociale, de mediu, militare, iar experiența ta în calitate de corespondent de război are un cuvânt de spus în toată această poveste, în ideea în care ne poți împărtăși ce ai văzut acolo, în Ucraina. Nu este prima ta experiență în calitate de corespondent război. Ai fost în Irak, ai fost în Afganistan și îmi povesteai puțin mai devreme că, de fapt, prima ta experiență în calitate de corespondent de război a fost, cumva, în 1989, la Revoluție. De acolo a început totul.

Mario Balint: Da, cam de la Revoluție a început totul. Mi-aduc aminte de seara de 17 decembrie, atunci când eu eram militar în termen și eram unul dintre corespondenții ziarelor militare în calitate de soldat fruntaș. Și în 17, când s-a dat alarma națională și ne-a mobilizat pe toți la unitate, a fost prima experiență de genul ăsta. După noaptea de 17, când s-au petrecut foarte multe lucruri, dar n-aș vrea să insist pe povestea asta, am transmis și prima corespondență la Radio Timișoara. Radio Timișoara care și-a redeschis porțile după o perioadă în care studiourile teritoriale fuseseră închise din ordinul regimul lui Ceaușescu. Și atunci, în noaptea aia, Timișoara a emis din nou – „Aici Radio Timișoara Liberă!” -, și așa a început totul, toată experiența asta. Pe urmă a venit 1991 și fără să vreau să te contrazic, nu este primul război în Europa după 70 de ani pentru că iată, în 1991 Serbia se diviza sau Iugoslavia, fosta Iugoslavie, se diviza în mai multe state, acelea pe care le cunoaștem noi astăzi că sunt state independente. Slovenia și Croația au fost primele care în 1991 au pornit un război de secesiune. 1991 m-a prins la Vukovar, a fost o experiență, o nebunie practic, pentru că nu știam nimic. Eu m-am dus în bermude și cu un rucsac albastru în spate și am nimerit în asaltul cazarmelor, așa cum este cunoscută bătălia de la Vukovar. Deci a fost o primă experiență și am văzut atunci, pentru prima dată, cum arată refugiații. Pentru că tema asta a refugiaților din 1991 încoace va apărea în fiecare an în presa mare, presa internațională, presa care contează. De aia spuneam și zâmbeam când spuneai tu că vocea mea, în calitate de corespondent, contează. Ei bine, nu contează deloc, pentru că noi nu facem parte din presa mare, cu părere de rău o spun, noi nu putem influența nimic la nivel de decizie, la nivel european sau la nivel internațional. Noi, aici, pe plan local și ne mulțumim cu chestia asta. Deci în ̕91 am văzut cum arată refugiații și a fost un șoc pentru mine, pentru că am văzut familii întregi care călătoreau într-o remorcă de tractor în care erau îngrămădite mobilă, televizoare, aparate video. Pentru mine era o chestie nouă, nu văzusem până atunci sau văzusem, mă rog, dar n-am avut ocazia să văd că fiecare familie de sârb care fuge din Croația putea să aibă acasă câte un un aparat video, așa cum aveam noi un Kashtan, de exemplu, la momentul ăla. Și oamenii ăia erau foarte, foarte necăjiți. Îți dai seama ce era în sufletul lor! Erau covoare persane făcute sul și puse deasupra, pe dulapuri, oglinzile acoperite ca la mort, ca la procesiunile alea de înmormântare. A fost ciudat pentru mine și surprinzător să văd aceste coloane de refugiați care fugeau din Croația spre Serbia, spre restul Iugoslaviei, pentru a se adăposti de război. Apoi, în 1992, regretații Bogdan Herțoc și Nicolae Pârvu de la Radio Timișoara - așa cum spuneam mai devreme, devenisem deja corespondent al Radio Timișoara de la momentul 18 decembrie 1989 când am vorbit și eu la postul Radio Timișoara Liberă -, m-au trimis în Transnistria. Începuse războiul în Transnistria și atunci am văzut din nou refugiați. A fost o imagine pe care n-am s-o uit foarte multă vreme, total diferită față de ce am văzut în Iugoslavia, și asta pentru că unitățile de cazaci care atacau satele moldovenești din stânga Nistrului foloseau bateriile de rachete antigrindină pe care moldovenii le aveau și, cred că le mai au și acum. Aveau atunci în cantități foarte mari, agricultura moldoveană făcând parte din agricultura Uniunii Sovietice era mai bine organizată cumva decât agricultura românească și moldovenii dispuneau de acele rachete antigrindină. Ei bine, alea erau pe bază de aer comprimat, cu ceva substanțe chimice cu care însămânțau noi, dar nu substanțele erau importante, ci aerul comprimat și cazacii le puneau pe orizontală și trăgeau cu ele în casele moldovenilor. Multe dintre case erau construite din chirpici, din pământ bătut, nu din cărămidă arsă și îți dai seama că o rachetă din aia trecea prin 4, 5, 6 pereți, 2-3 case dărâmau o dată. Ei bine, unii moldoveni fugeau cu valiza de lemn, așa cum aveam noi în armată. Alții pur și simplu aveau, așa cum ai citit în poveștile lui Creangă, bocceluțele alea, o maramă legată în colțuri, în care punea o bucată de pâine, o bucată de salam, două haine, cine știe ce mai aveau acolo și puneau marama aia legată în colțuri, într-un băț și o duceau în spate. A fost o imagine pe care, așa cum spun, nu pot s-o uit deloc. Și ce nu pot să uit? Copiii ăia mici care mergeau de mână cu părinții sau, mă rog, părinții îi trăgeau după ei și mergea undeva. Nu știe nimeni unde mergeau și ei nu știau unde merg, mergeau pur și simplu pe un drum. Deci, imaginea asta cu copii mergând pe un drum am revăzut-o cu Alex, acum în prima noastră deplasare.

Adelina Tocitu: Cu Alex Buzică, despre el vorbim.

Mario Balint: Tot în zona moldovenească a frontierei, la Giurgiulești, atunci când dinspre Ucraina spre Republica Moldova și spre frontiera cu România, venea o mămică cu un băiețel și cu un bunic. Toți trei aveau câte un rucsăcuț în spate și puștiulică avea prins de rucsăcuț un ursuleț și mergeau. De la frontiera Moldovei cu Ucraina și până la frontiera Moldovei cu România este o porțiune de 800 de metri de drum care nu cred că a văzut asfaltul în ultimii 40 de ani. Deci este ceva așa, un colb, un drum din ăsta nenorocit. Și am văzut copilașul ăla cu mămica și cu bunicul, cu bunelul, cum spun ei, trecând și dispărând undeva la linia orizontului pe drumul acela nenorocit. Mi-am adus aminte de refugiații din Transnistria din 1992 și cred că asta este cea mai mare crimă de război și crimă politică, în primul rând, care este asociată cu războiul. Faptul că acești copii trăiesc drame. Eu nu sunt nici psiholog, nu sunt nici cercetător, n-am tangență cu zona asta, dar îmi imaginez că un copil care trăiește astfel de traume la o vârstă fragedă nu poate rămâne sănătos.

Adelina Tocitu: Sunt niște imagini și niște amintiri pe care nu le va uita niciodată. Cu siguranță că au mai fost conflicte în Europa și în zonă de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și în alte zone ale lumii, însă ceea ce am vrut eu să spun la începutul discuției noastre este că este un război în zona noastră, cu implicații foarte mari sau poate mai mari față de celelalte care au mai fost după 90 încoace, cele despre care vorbești tu. Revenind la experiența voastră și la vocea voastră, a corespondenților de război, eu chiar cred că vocea voastră contează foarte mult, pentru că fără voi și fără ceea ce ne transmiteți voi de acolo, noi cei de acasă n-am avea cum să știm ce se întâmplă cu adevărat.

Mario Balint: Da, e importantă și va rămâne importantă, atâta timp cât vom fi lăsați să vorbim. Și dacă nu e în regulă ce spun acum, tăiați voi la montaj. Deci războiul din Ucraina nu seamănă cu niciun alt război pe care l-am văzut până acum. Au elemente comune aceste războaie și ele curg unele din celelalte sau se determină unul pe celălalt. Însă ce vedem noi acum în Ucraina este total diferit față de ce am văzut, de exemplu, în Kosovo. În ̓̕99 am fost în Kosovo, pentru că era lângă mine acolo, adică erau la 200 de kilometri de mine, de Reșița și puteam să merg în fosta Iugoslavie foarte simplu. Practic ne întorceam acasă o dată pe săptămână, ne luam mâncare, țigări, haine de schimb și ne duceam înapoi la Pancevo, unde aveam închiriată o garsonieră și unde era un fel de cartier general al nostru. Stăteam vreo patru sau cinci ziariști în acea garsonieră, aveam un fax, pentru că pe vremea aia transmiteam prin fax și un telefon. Mi-aduc aminte pe Connex și era un telefon Ericson.

Adelina Tocitu: Cred că era un telefon mare.

Mario Balint: Mare, uriaș și foarte greu, semăna cu o stație din aia rusească din timpul războiului și, n-ai să crezi, aveam semnal de pe Connex-ul românesc, acolo la Pancevo. Ei bine, de la Pancevo ne duceam cu niște mașini în zona Kosovo și în fiecare zi sau o dată la două zile, practic, urmăream cursul conflictului care era în acea provincie a Serbiei, în Kosovo. Și atunci au existat manipulări și atunci au existat farse și atunci au existat scenarii și atunci au existat lucruri de neînțeles care ni se păreau ciudate. De exemplu, stăteam la Pancevo, foarte aproape de Belgrad. Luptele se dădeau în Kosovo, deci războiul practic era în Kosovo, acolo se luptau cu armata sârbă, acolo mureau oameni, acolo se trăgea cu mortiere și așa mai departe. Restul țării încerca să trăiască relativ normal, atâta timp cât putea, pentru că erau acele alarme și NATO bombarda în ̕̕99 Iugoslavia și sârbii, ca un popor mândru și un pic nebun, pentru că se zice „n-ai să vezi, cald, verde și sârb deștept”, sigur, cu ghilimelele de rigoare și era o glumă, să nu o luați ad literam, sârbi ieșeau pe podurile de la Belgrad, de exemplu, și la Novisad și la Pancevo, podurile peste Dunăre erau pline de oameni, unii cu cai albi, îmbrăcați în costume populare sârbești sau în costumele lor militare de partizani și sfidau practic acele bombardamente ale aviației NATO. Era o sărbătoare pe străzi, la orele la care începea alarma aeriană și lumea, în loc să fie în adăposturi, era adunată în centrul orașului sau pe poduri, așa cum spuneam. Asta ne-a frapat foarte tare atunci, pentru că, în mintea mea, dacă era război, însemna că toată suflarea țării participă la acel război. Ei bine nu era așa, pentru că războiul modern se duce altfel decât decât s-a purtat până în 1990 să zicem, da? Același lucru l-am văzut și în Ucraina. Practic, Odesa este un oraș liniștit, un oraș superb, un oraș în care oamenii, la fel ca sârbii, sfidează alarmele aeriene și poți ieși în fiecare zi pe Deribasovskaia sau pe orice altă stradă din centrul orașului și să-ți savurezi cafeaua, să bei un fresh, să te duci la spectacole.

Adelina Tocitu: Lucrurile pe care le faci într-o viață fără război zilnic.

Mario Balint: Absolut! Astă-vară oamenii mergeau la plajă la Odesa. Și la 100 de kilometri de Odesa, la Nikolaev, sunt 130 de kilometri, acolo lucrurile sunt cu stau cu totul altfel. Acolo oamenii mor pentru că se trage cu proiectile reactive, se trage cu rachete, se trage cu gloanțe, se trage cu ce vrei tu. Adică acolo e război de-adevăratelea. Acolo oamenii n-au apă potabilă, pentru că conducta de apă potabilă a Nikolaev-ului a fost fisurată undeva într-un teritoriu care se află sub ocupație rusească și mentenanța n-a putut să o repare. Și în fiecare zi municipalitatea de la Odesa trimite opt metri cubi de apă potabilă pentru locuitorii din Nikolaev. Dar nu numai municipalitatea, ci și cetățenii donează bidoane cu apă și sunt transporturi masive de apă potabilă spre Nikolaev. Acolo, Crucea Roșie împarte apa potabilă. Deocamdată nu știu ce va mai fi. Voi vedea mâine sau poimâine (nr. interviul a fost realizat în septembrie 2022) când ne vom întoarce la Nikolaev și oamenii stau liniștiți așa, în șir indian, cu cărucioare și cu bidoane puse în cărucioare ca să se aprovizioneze cu apă potabilă. Acolo sunt organizații nonguvernamentale care oferă mâncare pentru cei care nu mai pot să-și gătească sau cei care nu mai au unde să își gătească, pentru că locuințele lor au fost lovite de bombe și de rachete. 1.000 de porții pe zi, 1.500 de porții pe zi, mi-e greu să-ți spun cât se împarte într-un singur punct. Să ținem cont că numai în Nikolaev există 8 puncte de împărțire a unei mese calde pe zi. Tot așa vezi cozi de oameni incredibil de mari pe kilometri întregi, care vin și se așează și primesc pachetul cu mâncare. Și ei sunt adevărații, cum să spun, nenorociți ai războiului. Pe ei războiul i-a nenorocit cel mai tare, ei, care n-au putut nici să plece, pentru că trăiesc relativ modest în comparație cu compatrioții lor care au reușit să plece din țară sau s-au relocat în anumite zone din Ucraina, acolo unde războiul se vede doar la televizor și se citește în ziare. Deci e destul de ciudat ce se întâmplă în țara vecină. Și aia spuneam, vocea noastră contează sau va conta atâta timp cât nu vom fi obligați de cineva, nu cred că Radio România va face lucrul ăsta, dar există în situația politică în care ne aflăm și noi ca țară, și noi ca Europă, și noi ca indivizi care mergem spre, nu știu spre ce mergem, există posibilitatea, la un moment dat, cineva să spună gata, nu mai ziceți nimic, ziceți doar ce trebuie să spunem.

E important să vedem cu ochii noștri ce se întâmplă. În Ucraina nu poți să verifici nimic. Deci, din punct de vedere jurnalistic, Ucraina este un un sipete, așa, închis. Există declarațiile oficiale ale oficialilor ucraineni care spun în fiecare zi, dimineață și seara, două brifinguri care se derulează, vin și spun „am lovit inamicul acolo, i-am cauzat pierderi, au murit”. Sunt convins că ai văzut rapoartele acelea și în fiecare zi apare un contor acolo. Spun: „au murit 5.000 de ruși, s-au adunat vreo 55.000 până acuma, conform rapoartelor oficiale, da, ucrainene”. Ei bine, dacă vrei să te duci tu și să fii acolo, să vezi tu cu ochii tăi, să verifici informația respectivă, n-ai cum. Doar dacă te însoțește o echipă a oficialilor ucraineni. Există și un caz al unui jurnalist elvețian care s-a aflat foarte aproape de un depozit de petrol la periferia Odesei, un depozit care a fost bombardat la un moment dat lunile trecute și jurnalistul a ieșit doar din curtea unde locuia și a filmat fumul gros și flăcările care proveneau de la explozia depozitului de petrol. Evident că a pus imaginile pe Facebook. Lucrul ăsta s-a întâmplat în jurul prânzului. A doua zi dimineață era în avion spre Elveția. Deci a fost deportat pentru că a filmat neautorizat un obiectiv neautorizat. Ei bine, obiectivul ăla era la o distanță considerabilă de zona locuită. A filmat de la el de pe stradă, deci dintr-un spațiu public. Dată fiind depărtarea de la care a filmat nu apăreau în imagini elemente, să spun, de identificare a obiectivului, nu puteai să știi dacă au lovit, de exemplu rezervorul 1 sau rezervorul 3, pentru că în războiul din Irak, de exemplu, conducerea militară a operațiunii „Furtună în deșert” a reproșat jurnaliștilor prezenți că imaginile transmise de televiziuni cu loviturile de rachete SCAD, pe care Sadam Husein le trăgea la momentul ăla spre Israel, ar fi putut să-i facă pe irakieni să-și regleze tirul și să spună: „mai la stânga”, „mai la dreapta”, „mai aici nu-i bine”, „mai tragem un pic”, „mai așa”, „mai nu știu cum”. Ei bine, imaginile pe care le-a transmis elvețianul din Ucraina n-aveau nicio legătură, pentru că era la foarte mulți kilometri, nu existau astfel de elemente de identificare. Deci, nu puteai să identifici. Aia înseamnă că există o anumită cenzură.

Adelina Tocitu: Asta voiam să întreb: succesul unei operațiuni militare sau strategia pentru o operațiune militară poate determina o anumită cenzură?

Mario Balint: Cu siguranță, da! Deci, faptul că noi nu putem verifica informațiile oficiale pe care le transmite partea ucraineană. Pe de altă parte, nu avem acces decât la informații oficiale pe care le transmite partea rusă, dar care sunt automat contrazise dintr-un automatism ciudat, aș putea spune ideologic de toți ceilalți actori implicați în povestea asta din Ucraina. Deci informația transmisă de Rusia nu este luată în considerare. Informația transmisă de Ucraina nu poate fi verificată. Și atunci am avea o a treia sursă, da? Așa zice cartea.

Adelina Tocitu: Cred că acum avem nevoie de mult mai multe surse care să-ți confirme informația decât cele trei pe care le știm probabil cu toții.

Mario Balint: În Serbia, de exemplu, sau în Afganistan foloseam ca a treia sursă informațiile provenite de la organizațiile non-guvernamentale, care puteau fi organizații umanitare, puteau fi orice alt tip de organizații. „Medici fără frontiere”, de obicei, erau cei care furnizau informații în Afganistan despre situația generată de luptele cu talibanii într-o anumită regiune a Afganistanului. Pentru că ei mergeau acolo, erau chemați, aveau reprezentanți în cele mai negre puncte, ca să zic așa, ale Afganistanului și automat intrau în contact cu oamenii lor de acolo și ăia le spuneau: „Deci, ăștia se bat aici de vreo 5 zile…. Noi ce facem? Că sunt bolnavi, sunt morți, n-avem alimente, ne paște o epidemie. Deci știam, aveam cumva un feedback vis-a-vis de ce se întâmplă. Ei bine, în Ucraina, acest feedback este pentru prima dată pus la îndoială, pentru că singurele ONG-uri care funcționează pe teritoriul ucrainean sunt cele ucrainene și, conform unor date statistice, sunt beneficiarele din 2014 până în 2021 câtorva sute de milioane de dolari, parteneriate sau da, au derulat diferite parteneriate cu diferite entități europene și americane, în valoare de câteva sute milioane de dolari. La momentul ăsta se pune întrebarea dacă o informație furnizată de un ONG care a beneficiat de contracte cu, să zicem, Departamentul de Stat al Statelor Unite, furnizează o informație corectă sau furnizează o informație care i se pune la dispoziție de către angajator, până la urmă. Să nu uităm că Statele Unite reprezintă cel mai mare contributor în arme și muniții pentru războiul din Ucraina. Deci și aceste ONG-uri pot fi parte din spectacolul pe care ni-l oferă.

Adelina Tocitu: Ca să înțelegem, așadar, ar putea să apară o nevoie de a selecta informația pe care o transmiți în momentul în care faci o strategie militară, pentru că difuzarea acestor informații ar împiedica succesul strategiei militare și mai apare și problema pe care o povesteai puțin mai devreme. Până la urmă, cum reușim să găsim un echilibru? Cred că aici ajungem, la o balanță, la un echilibru.

Mario Balint: Echilibrul îl găsim transmițând doar ce vedem și ferindu-ne de speculații și de conexiuni pe care le putem face având la dispoziție foarte multă informație.

Adelina Tocitu: Pe lângă asta, mai apare și fake news-ul, dimensiunea fake news-ului cu care ne confruntăm și care este la o scară foarte mare.

Mario Balint: Da, la ora asta este extraordinar de greu să faci diferența între un fake-news și o informație reală. Îți dau un exemplu de acum câteva săptămâni, două săptămâni, da? Noi ne-am întors pe 30 (n.r. 30 august 2022) din Ucraina. Cred că la două zile după ce am plecat noi de acolo s-a anunțat începerea ofensivei în Herson. Îți dai seama că ne-am ofticat și eu și Alex că nu am mai rămas câteva zile, să prindem și noi ofensiva asta, despre care am tot vorbit săptămâni întregi. După ce timp de două zile au tot venit informații despre această ofensivă, informații oficiale, unul dintre oficialii militari din sudul Ucrainei a spus: „Atenție, presa! Toți cei care aveți informații despre această contraofensivă, absolut orice fel de informație, vă rugăm să vă țineți gura pentru că puneți în pericol operațiunile militare”. Să nu uităm că în Ucraina este Lege Marțială. Oamenii ăia sunt în stare de război, totuși, conform legilor statului. Deci, jurnaliști au tăcut mâlc. Singurele informații care au venit au fost cele oficiale. Ca după 48 de ore să vină o informație din partea cealaltă, a agresorului rus, care să spună, cu o hartă în față, de fapt, ofensiva ucraineană este ofensivă rusească. Care, uite, noi am mai cucerit încă 8 kilometri pe teritoriul raionului Nikolaev. Deci nu poți să verifici lucrurile astea. Nu știi cine a lansat fake news-ul! Ucrainenii sau rușii?

Înclin să cred că, așa cum au arătat faptele ulterior, practic, frontul de la Herson, frontul din sud n-a mișcat un deget, nu s-a întâmplat absolut nimic pe frontul de sud. Dar pe frontul de est, ucraineni au cucerit aproximativ 2.000 de kilometri pătrați într-o contraofensivă care i-a năucit, i-a luat prin surprindere pe ruși. Încep să cred că a fost o mișcare de diversiune informatică prin care, lansând această teorie a operațiunilor în sud, i-a făcut pe ruși să se concentreze asupra Sudului și să lase descoperită zona de Est, unde, mă rog, aveau mare încredere că frontul de acolo rezistă. Deci, practic, Armata ucraineană s-a folosit de presă ca să provoace această diversiune. Sigur că în condiții de război este perfect justificat. Această operațiune de imagine și operațiune de PSYOPS până la urmă este perfect justificată. Nu știu cum, nu știu ce au simțit colegii jurnaliști în momentul în care li s-a transmis oficial că da, ați fost folosiți pentru această operațiune. Nu știu câți dintre noi se culcă liniștiți la gândul că au fost parte dintr-o operațiune de PSYOPS pe care au făcut-o fără voința lor. Deci și complicat, aici discutăm și de participarea voluntară, ca jurnalist, la propagarea anumitor informații și a unui anumit tip de informații, dar discutăm și de conștiință… Vine unu ăla mic, știi, vine și te trage de ureche și spune „băi, tu ce ai învățat la școală? Mă rog, dacă ai făcut școală. Ce ai învățat la școală? Să transmiți adevărul și numai adevărul, da? Indiferent de consecințe.” E o luptă internă, așa…

Adelina Tocitu: Pe care o dai cu tine în fiecare zi. Apropo de transmiterea informațiilor, experiența ta, vorbeam la începutul discuției noastre că practic, primele tale corespondențe au început în 1989 și după aia au urmat 54 de luni de război spuneai tu la un moment dat. Tu, practic, în toată cariera ta de corespondent de război, ai surprins și această dezvoltare a tehnologiei. Vorbeai puțin mai devreme de un telefon imens cu care reușeai să realizezi transmisiuni la un moment dat. Acum avem la dispoziția noastră tot felul de telefoane care mai de care mai inteligente, camere de filmat foarte mici ca dimensiune, pe care le putem lua cu noi și surprinde tot, putem intra în direct cu o conexiune bună la internet de oriunde am fi și putem transmite exact ceea ce spuneai tu puțin mai devreme, ceea ce vedem. Cum vezi tu această această dezvoltare a tehnologiei în folosul vostru, al corespondenților de război?

Mario Balint: Aici e o discuție foarte lungă și foarte interesantă pe care o dezvoltă instituțiile universitare și mediul academic jurnalistic din întreaga lume. Practic, faptul că tehnologia a evoluat cu o astfel de viteză și avem la dispoziție gadget-uri din ce în ce mai mici, mai ușor de folosit și cu conexiune în timp real, da, ne permite să transmitem în timp real anumite evenimente, da? Practic frontul îl putem vedea în timp real cu un singur telefon mobil. Asta e și bine și rău.

Adelina Tocitu: Bine și rău? Noi am văzut un război în direct. Cel puțin în prima lună după ce a izbucnit războiul din Ucraina, noi am asistat la un război în direct la televizor. Erau informații numai despre asta, transmise unele dintre ele în timp real, altele verificate și răs-verificate. Asupra unora dintre ele s-a revenit după ce și-au dat seama…

Mario Balint: E, vezi? Asta e problema: pentru că nu poți să le controlezi. Informațiile… Spuneam că este și bine și rău. Este bine, pentru că faptele se transmit în timp real și necenzurate. Nu există niciun fel de cenzură, de către oricine și din cauza dezvoltării tehnologiei a apărut acest acest tip de jurnalism cetățenesc. Practic, jurnalistul cetățean, care este prezent în orice colț din lume și este trăitor și contemporan cu evenimentul respectiv, ia locul jurnalistului care are ca meserie de bază jurnalismul. El a făcut o școală pentru asta, a învățat să deceleze știrile, a învățat să le verifice, a învățat să, mă rog, nu vreau să spun să le manipuleze, dar folosește cuvântul „manipulate” ca un, nu știu, un tip care ridică niște lăzi

Adelina Tocitu: Să le manipuleze astfel încât să transmită o informație.

Mario Balint: Mă rog, ai înțeles ce vreau să spun. Deci nu neapărat să le manipuleze în sensul rău. Jurnaliști cetățeni au luat locul jurnaliștilor de meserie. Jurnaliștii-cetățeni nu au nicio responsabilitate în fața publicului vizavi de imaginile și informațiile pe care ei le transmit. De aceea, cum să spun, în mediul virtual poți să vezi orice. Spuneai că la un moment, după un anumit timp, multe din aceste informații și imagini se retrag. Vreau să-ți dau un exemplu, zilele astea în mediu online a apărut un filmuleț care prezenta o coloană de mașini militare americane și românești care intrau în Republica Moldova și la frontieră erau întâmpinate de niște cetățeni foarte supărați care spuneau: „noi nu vrem NATO pe teritoriul nostru! Noi nu vrem război! Plecați acasă! Întoarceți-vă!” și așa mai departe. Acest filmuleț circulă la modul viral pe rețelele de socializare în aceste zile este un fake total. Acea coloană de blindate sau filmulețul cu acea coloană de blindate este din 2013, dacă nu mă înșel, din momentul în care militarii moldoveni au fost la un exercițiu multinațional cu partenerii din NATO.

Era firesc să fie și blindate americane în acea imagine. Imaginile nu sunt de acum, dar însăilate cu imagini recente pot crea anumite confuzii sau pot crea confuzii majore în rândul cetățenilor consumatori de social media, mai ales că zilele astea. A fost un incident la unul din posturile militare rusești de peste Nistru. A fost reținut un primar, cetățenii au blocat podul, au blocat circulația, practic au înfruntat pentru prima dată militarii ruși aflați în Transnistria. Au fost mai multe imagini, mai multe filmulețe cu acest eveniment. Ei bine, filmulețul ăsta cu coloana de blindate NATO, intercalat între filmulețele cu mișcarea de protest a sătenilor moldoveni poate să te ducă la concluzia că ceva se întâmplă în zona Transnistriei. Ei bine, nu este așa. Dar, repet, jurnaliștii cetățeni nu au nicio responsabilitate. Și am văzut acest lucru în Siria, pentru că toată Primăvara Arabă și, în special Siria, a fost animată de aceste transmisiuni live pe rețelele de socializare. Odată cu apariția jurnaliștilor cetățeni n-a mai fost nevoie de corespondenții de război, care sunt relativ scumpi. Adică nu poți să trimiți pe cineva într-o zonă de război ca și cum l-ai trimite la Piatra Neamț sau la Pașcani, la fabrica de perdele. N-are nicio legătură! Trebuie să-l echipezi, trebuie să-i oferi benzină mai multă, alt tip de cauciucuri, protecție, veste antiglonț, cască...

Adelina Tocitu: Aparatură cu care să transmită informația…

Mario Balint: Sigur că da! Da, teoretic așa este. În plus, în afară de mijloacele de protecție în zonele acelea gen Siria, Irak, televiziunile mari și posturile mari de televiziune care chiar contează aveau propria pază, propria protecție. În Irak, de exemplu, BBC-ul avea contract cu o companie privată de securitate și un singur contractor care păzea echipa BBC-ului era plătit cu 800 de dolari pe zi. Deci, banii ăștia sunt foarte mulți. Posturile au tăiat aceste bugete odată cu apariția jurnaliștilor cetățeni și au început să curgă aceste imagini care au inflamat într-un fel sau altul opinia publică. Ulterior, după câțiva ani dacă nu mă înșel, în urmă cu vreo doi ani, s-a pus problema creării la nivelul redacțiilor mari și importante din Europa și din lume a unor grupe speciale de jurnaliști care să trieze și să verifice informațiile transmise de jurnaliștii cetățeni.

Adelina Tocitu: Așadar, s-a ajuns din nou la concluzia că este nevoie de acest filtru și de această verificare din mai multe surse. Spuneai puțin mai devreme, Mario, că războiul din Ucraina este diferit față de celelalte. Aș vrea să te întreb pe tine de ce? Îmi spuneai puțin mai devreme că e diferit de Irak, de Afganistan, față de tot ceea ce ai văzut tu până acum. Din ce perspectivă este diferit?

Mario Balint: Spuneam că războaiele se determină unele pe altele și războiul, ca orice organism și ca orice ființă vie, evoluează. Am să îți dau un exemplu: profesorul Ionel Nicu Sava scria într-o carte că, din 1945 și până în 2002, anul în care a reizbucnit conflictul din Afganistan, lumea nu s-a bucurat decât de 116 zile de pace. În rest, au fost războaie mici, de frontieră, permanente, războaie care au fost nu doar tolerate, dar și întreținute de cele două blocuri mari din timpul Războiului Rece, Statele Unite și Rusia, da? Au fost încurajate și susținute, da? Tocmai pentru că aceste războaie de nișă evacuau niște tensiuni, tensiuni care acumulându-se în absența acestor confruntări armate, puteau să ducă la un conflict mai mare, pe o scară mult mai mare, care putea fi mai greu de controlat. Și atunci cele două superputeri, în perioada Războiului Rece, au preferat să se lupte una cu cealaltă prin intermediari. Și Africa este continentul care a cunoscut cel mai bine aceste confruntări, dar și Orientul Mijlociu și, ulterior, Afganistanul, pentru în decembrie 1979 Rusia a invadat Afganistanul și a rămas 10 ani acolo, fapt care a generat până la urmă apariția rețelei Al-Qaida și a mișcării talibane.

Istoric vorbind și creștinește, dacă vrei și corect, nu neapărat politic, pentru că corectitudinea politică de azi nu are nimic de-a face cu corectitudinea, hai să-i spunem creștinească, da? Invazia Rusiei în Afganistan i-a determinat pe adversarii de atunci din perioada Războiului Rece, respectiv Statele Unite și aliații săi, să înființeze și să crească puterea acestor organizații Al-Qaida și talibanii cu care ulterior, după 2002, Statele Unite s-au confruntat direct în lupte pe același teritoriu al Afganistanului. Ei bine, odată cu dărâmarea Zidului Berlinului și cu dispariția Uniunii Sovietice și cu celebrul eseu a lui Fukuyama „Sfârșitul istoriei”, cele două blocuri militare și politice antagonice au detensionat relațiile între ele. Această detensionare s-a produs și printr-o reducere a efectivelor militare. Ei bine, au fost concediați la momentul respectiv sute mii de militari. Nu vorbim de militari în termen, vorbim de militari de carieră. Ce știe să facă un militar de carieră? Un militar care 20 de ani a stat cu mâna pe pușcă sau cu mâna pe tun? Sau a condus o mașină de luptă? Nu știe să facă nimic. Nu poți să îl recalifici și să-l trimiți să facă o covrigărie. „Păi, ce scrie în Cartea dumitale de muncă?” și asta este un un caz real și o luăm ca o glumă, dar s-a petrecut real în România, de după 2000. „Ce scrie în cartea ta de muncă? Pistolar! Păi, și ce vrei să te faci? Brutar! Hai, domnule, fugi deci că n-ai calificarea necesară!”. Deci, așa s-a întâmplat și cu sutele de mii de militari, atât din blocul sovietic, cât și din blocul din partea americană și din Europa care au rămas fără job la momentul respectiv. Ei bine, ce s-a întâmplat cu oamenii ăștia? S-au reorientat. Unii dintre ei s-au reorientat spre joburi mai domestice, alții au continuat să facă ce știau să facă, adică să lupte. Așa au apărut aceste companii militare private și s-au dezvoltat foarte mult.

Atât americanii au dezvolat conceptul ăsta, dar și britanicii, dar și fostele țări din Uniunea Sovietică și vedem astăzi că, atât în Afganistan, cât și în Irak sau invers, în Irak, în Afganistan și acum în Ucraina, povestea asta cu mercenarii care luptă este una foarte spumoasă și presa o speculează foarte, foarte puternic. Nu este decât o luptă comercială între grupurile de mercenari, între aceste grupuri de contractori care, repet, s-au născut la acel final de Război Rece. Sfârșitul Războiului Rece a determinat apariția și creșterea acestor companii de mercenari, care astăzi se luptă între ele, inclusiv prin intermediul mass-media. Și dacă Black Water, de exemplu, a fost compania fanion a Statelor Unite în Irak și în Afganistan, nu văd de ce Wagner, care este compania rusească de mercenari implicată în Ucraina, n-ar avea locul ei pe piața asta a războiului. Sigur, cinic vorbind despre război, e o afacere, altfel nu s-ar lupta nimeni. Și ce se întâmplă acum în Ucraina? Ca să revenim la Ucraina, este tot o confruntare între cele două blocuri de răsărit și de apus, prin intermediari. Adică cu ajutorul ucrainenilor blocul vestic se luptă cu rușii, doar că rușii nu mai au, nu mai există un tampon între ei, nu mai există un al doilea intermediar. Ei luptă direct în povestea asta. Și cine spune altfel, spune din manualul de propagandă, din cărticica roșie de propagandă, care a fost revopsită și revopsită, dar propaganda-i tot aia.

Adelina Tocitu: Mario, spuneam 54 de luni de război, cu o pregătire mai apoi, cu niște cursuri pe care tu le-ai făcut, astfel încât să știi să te descurci în aceste zone de conflict. Întrebarea mea pentru tine este acum, pentru că vorbeai puțin mai devreme și de cetățenii obișnuiți care pot relata de la fața locului, dar până la urmă urmei s-a ajuns la concluzia că este nevoie de experiența voastră de corespondenți de război, din ce-i făcut un corespondent de război? Ok, instinctul de apărare probabil că este mult mai bine accentuat decât în cazul altor persoane, cu siguranță capacitatea de a te descurca în situații dificile, de asemenea este mult mai dezvoltată, dar te las pe tine..

Mario Balint: Sau poate că ignoranța este mai mai mare.. Aș începe răspunsul cu o glumă care nu e chiar glumă. Adică eu stau prost cu urechile, adică nu aud și lucru ăsta îl știe foarte bine prietenul meu, Ilie Pintea. Ilie, care a fost cu mine în Afganistan de mai multe ori.

Adelina Tocitu: Și Ilie Pintea este corespondent de război la Radio România. Trebuie să spunem asta.

Mario Balint: Și a fost cu mine în Afganistan de mai multe ori. Chiar am făcut cursul de corespondenți de război împreună, în 2004, la Vânătorii de Munte. De câte ori era o alarmă aeriană în Afganistan, conform procedurilor toată lumea trebuia să sară din pat și să fugă în adăpost, în buncăr. Evident că eu dormeam tun! Nu aveam nicio problemă cu alarma aeriană. Asta nu numai pentru simplu fapt că nu o auzeam, dar n-am băgat-o în seamă nici în Irak. Nu este de bine ceea ce spun, dar erau atât de multe în Irak, atât de multe atacuri asupra bazei, încât ar fi trebuit să-ți petreci noaptea doar în buncăr. Și nu știu, este peste putința principiilor mele, nu concep așa ceva. Noaptea e făcută să o dormi, conform teoriilor. Și atunci, nu băgam în seamă loviturile. În Irak, de exemplu, ne atacau cu mortiere și cădea primul mortier. Îl auzeai: „Boom!” Deschideai ochii, începeau să sune alarma, așteptai să cadă și a doua lovitură de mortier ca să vezi cam pe unde se duce tirul și dacă tirul se apropia de tine te ridicai din pat și te duceai în buncăr. Dar, de obicei, tirurile de mortier erau trase din ce în ce mai departe de baza noastră, așa că nu le băgăm în seamă și am ajuns să nu le mai băgăm în seamă de foarte multe ori. Deci nu ne mai ridicam din pat. Ilie, știind lucrul ăsta, mai ales că în Afganistan nu m-am ridicat deloc ca să mă ascund în buncăr și mă trezeam doar când ei se întorceau, după ce se termina alarma și făceau mare gălăgie, i-a spus lui Alex în primul drum: „Să ai grijă de a̕l bătrân! Să-l trezești că el nu aude. Să-l trezești când sună alarmele și să vă ascundeți”. Și bineînțeles că în prima noapte a tăbărât Alex pe mine: „Trezește-te că sună alarma!” Și m-a trezit de vreo 3-4 ori.

Deci, din ce ai făcut un corespondent? În primul rând, din multă ignoranță. În al doilea rând, o spun acuma, am spus-o în urmă cu, nu știu, cu 30 de ani, din știința care, mă rog, înseamnă până la urmă experiență, de a calcula aceste lovituri, știința de a intui care sunt țintele în conflictul în care te afli și, de obicei, țintele nu sunt civile și sunt ținte strategice. Practic, rezervoare de apă, rezervoare de combustibil, stații de benzină, porturi, infrastructura critică în principal, știința de a îți gestiona până la urmă viața din timpul misiunii, departe de zonele astea care ar putea fi relativ ținte și de a ști cât anume să te întinzi, până unde să mergi în căutarea pericolului. Sigur, la curs înveți că este bine să ai, dacă ești fotograf sau cameraman, un tele-obiectiv cât mai mare, de 400. Am avut în fosta Iugoslavie un zenit TTL cu un tele-obiectiv de 400. Ala era armă albă. Puteai să-l folosești și să scapi dintr-o încercuire folosindu-l ca pe bâtă efectiv, dar puteai să-ți iei imagini foarte bune de la o distanță apreciabilă. Nu, nu agreez tipul de jurnalist cowboy care fuge în fața loviturilor, în fața bombelor, încearcă să prindă imaginea unui glonț din față să vadă cum e. Nu agreez acest tip de jurnalism, poate și pentru faptul că din 2002 transmit pentru radio aceste conflicte și noi la radio nu suntem dependenți de imagine.

Adelina Tocitu: Am început să devenim, am început să devenim un pic dependenți și de imagine, dar primele sunt cuvintele.

Mario Balint: Vreau să mai spun ceva. Am făcut cursul de corespondenți de război al EBU la Schlosshexenagen, Germania, împreună cu o echipă de la EBU și de la SAS-ul britanic, adică trupele speciale britanice și acolo. Evident că în fiecare zi de curs aveam câte un moment pe care noi îl acopeream și eram un scenariu în fiecare zi. Treceam printr-un check point, treceam printr-o situație medicală deosebită, treceam printr-un câmp de mine, toate lucrurile astea erau, ni se puneau în față în fiecare zi și noi trebuia să ne descurcăm în condițiile limită date de scenariu și evident să ne facem meseria, pentru că de aia eram acolo, să ne facem treaba și la ora 19:00 era News Hour, toată lumea își prezenta producțiile. Eu eram singurul jurnalist de radio, restul fiind colegii de la diferite televiziuni din Europa și pentru că eram singur de la radio și vorbitor de limbă franceză, am fost lipit de televiziunea belgiană. Noi împărțeam trei oameni, o mașină, restul colegilor împărțeau câte doi, fiecare echipă avea câte o mașină și îmi aduc aminte că într-o zi unul dintre exerciții era pe linia frontului. Am ajuns cu mașina pe linia frontului, unde se trăgea cu mortiere în modul cel mai real posibil. Ne-am dat jos din mașină și colegii de la televiziunea belgiană au făcut un stand-up acolo. Eu înregistram cu microfonul, trăgeam atmosferă și mă întreabă reporterul belgian: „ Tu de ce nu faci un stand-up, aici?” Și eu i-am spus: „Eu n-am nevoie. Știi, eu sunt la radio, eu mi-am tras atmosferă și când mă întorc în bază am să suprapun vocea mea peste atmosferă și o să fac reportajul”. Zice: „Minți! E o minciună! Trăirea ta și vocea și intensitatea vocii și emoția pe care o transmiți ascultătorului este una aici, în condițiile astea în care trage ăla cu mortierul de 82 la capul tău și alta este în bază când ciripesc păsărelele”. Și mi-am dat seama că are dreptate! Emoția materialului nu mai era aceeași, cu siguranță! Și de aia eu îl admir într-un fel pe Alex, colegul meu Alex Buzică, foarte tânărul nostru coleg și cel mai nou venit în echipa asta de corespondenți de război de la Radio România

Adelina Tocitu: Am înțeles că vi se spune Tridentul?

Mario Balint: Daaaaa (râde). Dar îl admir pentru lejeritatea cu care poate să facă acele transmisiuni directe pentru emisiunile de dimineață și să vorbească într-una câte 7 minute și să spună niște lucruri, uneori chiar în momentul în care nu știu dacă poți să vorbești. Să-ți povestească cum a căzut racheta aia la Odesa, în timp ce noi eram pe terasă și el făcea transmisiune. Sufletul pe care îl pune în fiecare transmisiune e super OK. Adică eu n-aș fi capabil să fac ca el, să vorbesc într-una, chiar dacă a căzut jucăriuța lângă noi. Eu am stat atunci, bineînțeles că ne-a sărit cafeaua din ceșcuțe în momentul în care a căzut „bicicleta”, cum se spune, pe asfalt și din cauza configurației terenului pe care este construită Odesa, este plin de galerii pe dedesubt și tuneluri și e o zonă de carst, trepidează foarte tare, zici că e cutremur și pământul sub picioarele tale și asfaltul și pietrele alea cubice de pe stradă au vibrat foarte mult timp sub picioarele noastre… Sigur că odesenii au fugit în adăposturi. Noi am rămas în mijlocul străzii pentru că Alex vorbea și nu putea să meargă în adăpost, că se pierdea semnalul și nu mai putea auzi nimeni. Și eu stăteam și mă miram, eram fascinat de faptul că Alex vorbește, alarmele sună și ceva tremură sub picioare și încercam să îmi dau seama de fapt care este legătura între bicicleta căzută pe asfalt și ce se întâmplă sub picioarele noastre? E … nu știu…. E un mod total diferit de a aborda relatarea de război pe care Alex o introduce acum în poveștile noastre și cred că anul viitor sau în momentul în care se va termina conflictul ăsta, va trebui cumva să își transcrie, dacă are posibilitatea, acele relatări, pentru că ele sunt pline de emoție.

Adelina Tocitu: Sunt convinsă că ai simțit de foarte multe ori că-ți este pusă viața în pericol. Ar fi așa un clișeu să te întreb dacă ai simțit vreodată că n-o să te mai întorci viu dintr-un conflict? Sunt convinsă că ai trecut prin multe situații critice, periculoase, dar a fost vreun moment în care te-ai gândit că ai putea să renunți? Te-ai gândit că n-ai mai vrea să pleci niciodată într-o zonă de conflict după o asemenea experiență?

Mario Balint: Nu, nu la modul serios, niciodată. Sigur că cea mai mare presiune care este pe tine în momentul în care ești într-o zonă de conflict o reprezintă timpul. În perioada misiunilor din Irak, împreună cu colegul Radu Dobrițoiu, făceam cu schimbul 6 luni și 6 luni. Adică stăteam câte 6 luni într-o zonă de conflict. Ei bine, după vreo trei luni și jumătate - patru începea să ți se pună. Nu mai voiai să știi nimic, că aveai nevoie de o resetare a întregului sistem și acest lucru nu era posibil, pentru că erai acolo și n-aveai unde să pleci, n-aveai ce să faci, n-aveai cum să ieși din mediul ăla și să te întorci, poate chiar și pentru o săptămână într-o scurtă vacanță, să te speli pe creieri și să te întorci. Presiunea se tot acumula pe tine și atunci îmi aduc aminte că în toate discuțiile telefonice pe care le aveam cu ai mei acasă și cu prieteni în radio, spuneam: „Nu mai vin aici! Nu mai vin nici greutatea mea în aur s-o câștig! Nu mai pot! Mi s-a pus de Irak! Nu mai support! Nu mai vreau!” Lucru asta era valabil 2-3 săptămâni ca pe urmă sistemul se reseta singur și veneai în România și în România totul era bine și frumos în primele 2 luni, pentru că așa e în primele 2 luni te întorceai la treaba ta obișnuită…. Mi-aduc aminte de un episod în care făcusem un interviu cu Robert Gates, cu secretarul american al apărării. Era proaspăt numit secretar al apărării în Statele Unite, a venit în Irak și la o conferință de presă i-am spus că sunt din România și că vreau să-l întreb ceva și a zis: „a, România…. N-am mai fost în România din 1980 și nu știu cât.” Și așa a început povestea și am avut un interviu de 14 minute cu el, fiind și primul interviu pe care Robert Gates l-a dat unui jurnalist de la instalarea lui în funcție. Și am venit foarte fericit.

A fost și ultimul material pe care eu l-am făcut înainte de întoarcerea mea în țară. Ei bine, la o lună de zile după interviul cu Robert Gates, a trebuit să mă ocup de omida păroasă a stejarului care ataca nu știu ce pădure de foioase, de stejar din zona mea de acolo. Deci diferența și șocul cultural, cu ghilimelele de rigoare, au fost atât de mari… Nu spun că nu era la fel de important subiectul cu omida păroasă a stejarului, dar a fost ceva care mi-a rămas efectiv. Și de-aia spuneam, te întorci la viața de zi cu zi și, apropo, și de ce vorbeam înainte de acest interviu, îți dai seama că nimic nu contează decât ce se întâmplă acolo pe frontul tău și că ajungi să nu-ți mai înțelegi colegii sau prietenii care vor mai mult concediu, care vor mai multe bonuri de masă, care vor să-și cumpere nu știu ce prostiuță, ce pereche de pantofi pe care nu o găsesc decât pe internet și va trebui să aștepte 2-3 săptămâni să vină obiectul respectiv. Ajungi să nu-i mai înțelegi, pentru că vezi oamenii ăia care trăiesc cu 2, 3, 4 ,5 dolari pe lună și care sunt fericiți și râd și se bucură de fiecare sticlă de apă pe care tu poți să le-o oferi sau de un pumn de bomboane pe care tu le ai în buzunar și le întinzi unui copil și îți dai seama că, de fapt, viața adevărată este acolo, acolo sunt lucrurile importante și faptele importante și acele fapte merită să le relatezi și nu snobismul și modernitatea lumii în care ești. Ai norocul să trăiești sau ești obligat să trăiești și atunci singura ta scăpare din nebunia asta care ți se pune în cap este să te întorci acolo și îți dai seama că de fapt locul tău e acolo. Și munca ta importantă este acolo. Și dacă merită să faci meseria asta pentru ascultătorii tăi, pentru cititorii tăi este pentru că ai șansa, marea șansă de la viață, să fii acolo și să spui ceea ce vezi și să încerci să, nu neapărat să schimbi ceva acasă, dar să îl sensibilizezi pe cel de lângă tine. Poate să-i aduci așa un licăr, o scânteie de bunătate, cumva în suflet.

Adelina Tocitu: Revenind la imagine și la ceea ce spuneai tu puțin mai devreme și pe parcursul discuției noastre, la imaginea oamenilor, la imaginea refugiaților, la imaginea celor care pleacă dintr-o zonă de război, cu ce au la îndemână. Am avut ocazia, se întâlnesc și eu oamenii aici, în București, la câteva zile după ce a început acest război, undeva pe 27 februarie la biserica ucraineană din București și am văzut și eu disperarea pe chipul lor. O disperare despre care ai vorbit și tu puțin mai devreme. În Ucraina sunt convinsă că ai ajuns și în buncăre. Sunt convinsă că ai ajuns și în adăposturi. Cum i-ai văzut pe oamenii de acolo? Cei care stăteau zilnic acolo, noapte de noapte, care n-aveau o altă soluție ca să supraviețuiască decât să stea poate în metrou, în adăposturile poate improvizate, unele dintre ele mai bine, altele dintre ele poate mai puțin bine.

Mario Balint: Odată cu trecerea timpului, oamenii s-au resemnat. Au încercat să considere acest nou mod de viață ca un nou mod de viață. Încearcă să li se pară normal să fie, să pățească lucrurile astea. Mă întorc la creștinism. Ce spuneam mai devreme, ucrainenii sunt creștini ortodocși și am auzit lucrul ăsta cred că în fiecare localitate în care am fost. Că nu știu, își trăiesc zilele astea, momentele astea teribile din viață, cu fel de resemnare și de bună primire, ca să spun așa. Ei spun că Dumnezeu vrea să-i încerce și să-i facă mai smeriți, să-i facă să privească și în jos, să se pună și pe genunchi și să se gândească că poate acolo, undeva în trecutul lor, au greșit cu ceva și acum este momentul să-și răscumpere greșelile astea. Este o atitudine fantastică și n-am mai întâlnit-o nici în Serbia. Când sârbii s-au luptat din 1990 până în ̓̕99 și cu croații, și cu kosovarii și cu bosniacii și cu toată lumea. Dar n-au avut atitudinea asta, nu știu fetistă am spune noi acum. Nu știu cum se numește din punct de vedere bisericesc această atitudine, dar mi se pare fantastic modul în care primește populația ucraineană, toate evenimentele astea prin care trec.

La începutul lui martie eram într-un hotel, ne întorceam din sudul Ucrainei și am înoptat câteva zile la Ismail, la un hotel din centrul orașului. Sigur că erau refugiați care fugeau spre România cu mașini de sute mii de euro. La un moment dat, distracția mea și a lui Alex era să ne uităm pe balcon și să vedem, să calculăm aproximativ câte sute mii de euro mai pleacă din parcare în dimineața respectivă. Dar vecini de cameră cu noi, și noi locuiam într-o cămăruță de hotel necăjită, cu două paturi, într-o cămăruță similară locuiau două familii cu opt copii, 12 persoane care așteptau să vină cineva și să-i ia și să-i ducă în România. Fugiseră din zona Zaporojie. Și într-o dimineață, coborând scările să ieșim din hotel, pe un scaun, în holul hotelului, stăteau o bătrânică. Stătea pur și simplu cu o gentuță lângă ea.

Ne-am întors de unde fuseserăm plecați. Bătrânica era tot acolo. Și am întrebat la recepție: „Nu se poate caza? Poate n-are bani?”. A venit de la Nikolaev. A adus-o cineva cu un taxi. A plătit nu știu cât, vreo sută de dolari pe drumul ăsta de vreo 200 de kilometri – 300 și aștepta pe cineva să vină s-o ia. Bătrânica aia a stat în holul hotelului trei zile nu s-a mișcat de pe scaun. I-am adus noi mâncare, apă, n-a vrut să mănânce, n-a vrut să bea. Nu s-a mișcat de pe scaun. A spus: Nu, eu îl aștept pe cutare. Mi-a spus că vine să mă ia”. „Și dacă nu vine?”, zic. „Dacă nu vine, înseamnă că așa vrea Dumnezeu”, zice. „Să stau aici și să-l aștept”. Deci, aceste atitudini, care poate sunt anacronice, poate în ziua de azi pot părea desprinse din alt secol, din alt film, din ce vrei tu… fac suma, constituie suma acestui război pe care noi îl avem la frontieră și care spune multe despre cine suferă de fapt, cine are de câștigat din războiul ăsta pentru că e o afacere și ne pune și pe noi la încercare, dacă vrei acea încercare biblică despre care vorbesc bătrânii ucraineni. Poate de a fi mai buni, de a fi mai toleranți și de a încerca să nu cădem în capcanele care ni se întind de multe ori sub înfățișarea de bune intenții.

Adelina Tocitu: De curând ai lansat o carte care se numește „17 fără 20”. Douăzeci de ani de război, din care implicarea ta a fost de 17. Cred că asta este explicația. Dacă greșesc, te rog să mă corectezi. Cartea este despre Irak, despre Afganistan și aș vrea să te întreb dacă cumva te gândești să pui pe hârtie experiența din Ucraina.

Mario Balint: În primul rând, n-am lansat cartea, doar am scos-o. Am împărțit-o la câțiva prieteni de-ai mei foarte buni, să văd ce părere au despre despre ea. Conține 20 de povestiri despre războaiele din Irak și din Afganistan. Sunt povestiri pe care nu le-am spus niciodată, dar care meritau, merită să rămână cumva în istorie. Cine vrea să se aplece asupra acestor conflicte… La un moment dat, poate fiul meu, poate nepotul meu, cine știe cine să găsească și aceste povestiri. Titlul l-am lansat în emisiunea „Euroatlantica”, asta am lansat când vorbeam de „Șaptișpe fără douăzeci”, emisiune realizată cu Nicu Popescu sau, mă rog, Nicu Popescu realiza emisiunea și noi am fost invitați, eu și Ilie. Și atunci am zis ceva de „Șaptișpe fără 20”. Am zis: „Haha, e un titlu bun de carte!”. De la momentul respectiv și până am apucat să o scriu au trecut vreo doi ani. Dacă voi încerca să scriu despre Ucraina, poate că da. Doar că sunt două condiții, dacă nu trei … În primul rând, să se termine războiul. În al doilea rând, să se mai cearnă apele și să aflăm cât a fost manipulare și cât a fost înfruntare ideologică pe bune. Și, în al treilea rând, să am acel imbold să scriu cartea. Nu e simplu. Eu nu sunt un tip disciplinat, adică nu pot să scriu cum scriu marii scriitori.

Adelina Tocitu: Nici lor nu cred că le iese de fiecare dată.

Mario Balint: Eu dacă mă apuc să scriu, mă apuc să scriu. Scriu două zile, trei zile întruna și pe urmă, gata. Nu mai scriu cine știe cât timp. Asta nu e de bine. Adică înseamnă că nu sunt un tip ordonat și foarte meticulos.

Adelina Tocitu: Eu aș spune că scrisul nu poate fi comandat. Și scrii atunci când ai inspirație. Cred că putem spune așa.

Mario Balint: Da, ești drăguță, m-ai scos.

Adelina Tocitu: Tu ai plecat de mai multe ori în zone de conflict, de mai multe ori în aceeași zonă de conflict și sunt convinsă că până la urmă acolo poate ți-ai făcut prieteni sau ai sursele tale cu care poate mai vorbești din când în când.

Mario Balint: Cu siguranță, da! De fiecare dată. Comunic și acum cu prieteni și cu amici din Afganistan sau din Irak. Am rămas prieten cu foarte mulți dintre cei pe care i-am cunoscut. Am avut norocul ăsta să cunosc, pentru că ăsta este unul dintre marile sau ăsta este unul dintre marile norocuri ale jurnalistului, cunoaște foarte mulți oameni și cu foarte mulți rămâne prieten. Și acum mai vorbesc cu unii dintre ei, mai schimb informații, mai spun ce se întâmplă acum în Afganistanul aflat sub talibani. Din păcate, job-ul meu s-a rupt, într-un fel sau altul de Afganistan, dar aș fi tare curios să văd ce se mai întâmplă în țara asta asiatică după retragerea trupelor NATO.

Adelina Tocitu: La finalul întâlnirii noastre revin un pic la carte. Dacă ar fi să te gândești acum, este o întâmplare care ți-a rămas în minte și pe care poate vrei să o scrii în cartea respectivă și să rămână s-o citim și noi peste ani?

Mario Balint: Cred că este prea devreme să mă gândesc la o carte despre Ucraina. Sunt foarte multe întâmplări care s-au petrecut în timpul acestui război. N-aș vrea să vorbesc despre niciuna dintre dintre ele, pentru că sunt foarte sensibile și poate că odată cu trecerea timpului și cu separarea minciunii de adevăr vom putea să ne dăm seama de situația reală care s-a petrecut la un moment sau altul în acest conflict. Dacă ar fi să scriu o carte, aș scrie o carte despre oameni, despre acei oameni care nu au putut să fugă din calea războiului, care n-au reușit să treacă niciuna dintre frontierele vecinilor Ucrainei și care au rămas să înfrunte cu stoicism situația, poate cu o resemnare și cu un gând că Dumnezeu îi pune la încercare și aceste suferințe, prin care sunt meniți să treacă, nu reprezintă altceva decât o întoarcere la sacrul din om, din fiecare dintre noi și ne obligă să mai punem un genunchi la pământ, să mai rostim o rugăciune și poate să ne gândim mai mult la cât bine putem face noi, personal, celor de lângă noi și lumii în general.

Adelina Tocitu: Mulțumesc, Mario, pentru această discuție, pentru faptul că am fost împreună în studiourile Radio România, pentru că ne-ai împărtășit experiența ta. Așteptăm corespondențele voastre și să vă întoarceți sănătoși din fiecare deplasare.